amintiri obisnuite de pe acelasi culoar de sticla

cineva a intrebat ce s-ar intampla dincolo de sticla? ce-ar fi daca s-ar intalni pe acelasi culoar? cineva ii iubeste deja fara sa-i cunoasca. si printesa iubeste fara sa cunoasca.

nu stiu ce s-ar intampla daca s-ar trezi amandoi pe acelasi culoar. nu pot sa povestesc asta desii mi-am imaginat-o de o mie si una de nopti incoace. si chiar daca pot sa visez asa, nu pot sa traiesc asa. singurul lucru care nu ma mai doare acum este blogul asta. pentru ca aici ei nu se intalnesc. asta este inversul paralel pe care vroiai sa-l construiesti intr-o vineri noapte pe la 2:30 in timp ce lacrimi mari de printesa picurau anapoda pe tastatura. aici nu se intalnesc si nu se pot uri. nu te-as fi putut uri oricum vreodata... asta asa ca sa stii ca n-ar trebui sa-ti fie frica nici de mine, nici de tine. asta asa ca sa stiti ca si tiranilor le este frica. si ca sa stiti si ca printesele nu fac rau. si ca sa stiti ca povestea asta este infricosatoare si rea nu pentru ca ar fi despre creme de zahar ars si ochii mari si negri, ci pentru ca este despre voi...

scriu asta acum nu ca sa nu uit, ci pentru ca nu pot sa uit. "nu te uita la mine. de fiecare data cand ma privesti am impresia ca ochii tai imi ard sprancenele. si cum suntem cu totii facuti din hartie glasata de diferite culori, reusesti sa provoci in mine tot felul de incendii vulgare. pun pariu ca nu te clinteste asta. stiu, pentru ca nu ma crezi. tu esti de gheata. crezi ca nu poti sa dai foc nimanui..." printesa stia de la inceput ca tiranul ei e obisnuit sa-si aduca aminte.

questions of science, science and progress, do not speak as loud as we did...

cele doua personaje ale povestii mele se privesc tot timpul. aburesc geamurile si apoi scriu cu degetele pe sticla tot felul de bazaconii si de nimicuri pana aproape de dimineata. isi povestesc toate mandarinele, toate paharele de vin, toate prajiturile, trufele si cateodata in lipsa de altceva, toate cremele de whiskey. zambesc dorindu-si poate sa rada si sa-si atinga buricele degetelor. din cauza imposibilitatii pentru mine acum pielea lui e limpede si rece ca sticla... probabil ca intr-un invers paralel ne-am putea simti, aici se simt numai ei care din pacate nu pot face altceva decat sa ne scrie...

cele doua personaje ale povestii mele nu se cunosc decat de o saptamana alungita in timp ca o alunita supranaturala. nici n-ar putea vorbi despre lucrurile serioase, ar fi fortat. cat de mult mai mult inseamna toate firmiturile de intamplari mai degraba decat povestile lungi si serioase despre nici unul dintre noi de fapt...

asa-i ca nici n-ai simtit? cand a inceput familiaritatea sa se transforme intr-un fior caldut, intr-un gand, intr-o intrebare blanda si grijulie. cand ma doare spatele si ma intind si raman cu ochii la ecran si te privesc zambind si stiu ca n-ai sa dispari niciodata pentru ca te-am rugat sa ma astepti un minut sa-mi revin. si ma astepti. si apoi ma rogi sa dorm, sa visez si sa uit...

acum rad ca un copil la o bucata de soare.

m-a vazut. acum stiu ca m-a vazut. ma vedea tot timpul dar prin sticla emotiile nu se traduc. ma vedea cum imi lipesc nasul, buzele si pieptul de geamurile dintre noi si cu vroiam sa topesc toata lumea asta transparenta. ma vedea cum ma lupt cu cioburile pe care ar fi trebuit sa calc. mi-as fi inrosit de sange talpile mici si goale. n-as fi simtit nimic, i-am zis. nu mai fuma asa mult, o sa fie bine.

oricum ideea era ca printesa accepta cateodata cu placere sa se chinuie pentru ca ea va crede mereu ca are de ce. atata timp cat el o priveste ceva arde si poate candva se vor topi si peretii de sticla dintre ei. o bucata de soare ar rezolva problema, dar cum sa rupi asa ceva? e ca si cum te-ai juca de-a va-ti ascunselea cu privirea unei printese... acum sunt, maine n-am fost niciodata, nu-mi mai amintesc. nu-i nimic, va spune el in continuare, oricum de maine incepem sa uitam.

problema nu e in ochii nostrii. problema ar putea fi alti ochii de fapt. nu doar noi suntem inchisi in privirile cu care ne descifram unul pe altul. si ei au ochii cu care privesc prin sticla si se uita la noi si la altii, se uita peste tot si cred ca stiu tot ce vad. dar sticla nu traduce emotii. oamenii le traduc...

un kilogram de mandarine versus trufe: ce ar insemna asta pentru ochii lor de sticla?... pentru noi inseamna o duminica seara, pentru ei gusturi diferite.

inversul paralel.

timpul e o prostie. iar chipurile noastre la fel. totusi printesa s-a putut indragosti de niste ochii si tiranul si-ar fi dorit sa iubeasca o iluzie. timpul ramane totusi o prostie. amintirile, e impropriu sa spul ca 'le ai', nu, cateodata se intampla sa-ti amintesti ceva. si nu poti face asta decat acum. n-ai fi putut sa-ti amintesti ieri... printesa pe de alta parte, nu-si mai poate aminti nimic vreodata.

'tu esti un copil!' the scientist isn't. cap ou pas cap? pas cette fois la. deocamdata suntem in universul paralel pe care nu-l putem construi prin culoarele de sticla. e ciudat ca numai un tiran sau o budinca ar putea descifra texele astea. si ei doi sunt cele doua persoane care nu vor citi niciodata blogul asta. nici tiranul si nici budinca nu au acces la viata in afara universului paralel. si acolo nu avem inca bloguri. lucrurile merg asa: ei traiesc, eu ma uit prin sticla si ii scriu. iar tu... mi-ar placea ca tu sa citesti...

se prea poate ca lucrurile sa se rastoarne. cateodata se mai intampla si asta. printre asemenea lucruri se afla si universul lor paralel, si culoarele noastre de sticla. daca se rastoarna, o sa ne trezim intr-un blog in care am putea face orice iar ei ar fi prinsi intre peretii de sticla ai unei lumi in care nu poti face de fapt nimic. oare cum s-ar termina povestea asta daca ne-ar scrie ei pe noi for a chance?... the scientist would stop reading, the princess will start breathing..

principiul preventiv al culoarelor de sticla

printesa si tiranul se vad in fiecare zi dar nu vorbesc niciodata. ficare dintre ei are lumea lui intesata de culoare de sticla pe care sa paseasca. culoarele se inoada intre cele doua lumi dar nu comunica. numai dragostea merge pe principiul vaselor comunicante. viata merge de una singura si de obicei in gol.

anumite aspecte ale realitatilor in care se inchid fiecare dintre cei doi se aseamana din multe puncte de vedere. si in plus se pot vedea din absolut orice punct. exista o zona in care culoarele sunt paralele. atunci cand se intampla sa se zareasca in departare fumul tigarilor lui, printesa isi propteste pieptul, buzele si nasul de sticla rece si isi urmareste absorbita strainul frumos cu fumul si ochii lui. cateodata se opreste si el. pentru cateva momente chiar am impresia ca ma vede insa de cele mai multe ori se uita de fapt prin mine si, inainte sa se intoarca si sa plece, sufla ultimul fum din tigara fix in geamul de sticla atat de ostentativ incat ma inec... imi dau lacrimile dar mi le sterg singura.

ma gandesc ca cel care a visat lumea asta cu toate culoarele ei nu s-a gandit deloc si la oameni. e frustrant sa te separe un geam transparent si absurd de omul pe care vrei sa-l imbratisezi. incerc sa aburesc geamul atat de tare incat sper sa reusesc sa-l topesc... e frustrant sa stii ca geamul ala nu a fost construit de fapt de nimeni, dar ca el e acolo ca sa evitam necesitatea construirii lui. preventiv, te iubesc. (imi doresc atat de mult sa pot spune asta. normal ca ar avea mai multa greutate daca as spune-o dupa ce ti-as fi cunoscut si suportat si nu doar intuit defectele si calitatile... )

mersul viselor cu prajituri si cioburile oglinzilor voastre rotunde

sa faci ochii maaaaaaaaaari... sa te uiti la ceas si sa-l urasti, sa te uiti la geam si sa-l urasti, sa-ti privesti picioarele amortite si sa le urasti, sa-ti mirosi perna imbibata in somnul alcoolic si sa ti-o urasti, sa te uiti in oglinda si singurul lucru pe care sa-l recunosti in tine este faptul ca te urasti...

e bine sa visezi, cand visezi inseamna ca iti spui povesti pe care inca nu le stii. cosmarurile sunt povestile pe care vrei sa le uiti, visele sunt cremele de zahar ars caldute pe care le degusti la nesfarsit dar nu le mananci niciodata ca sa nu se termine. adevarul e mai crud. printesa e doar daca te straduiesti si ti-o imaginezi, daca o vezi in vis si daca vrei sa o mai visezi o data, in fiecare noapte. adevarul e acolo oricum, adevarul e acolo mereu. adevarul e ca in fiecare dimineata te trezesti, te indrepti mecanic catre filtrul de cafea si te urasti in oglinda sparta din baie. printesa e un pic inainte sa adormi, si inca putin dupa ce te scoli...

zilele ne invata sa taiem colturile patratelor pe care le iubim. ca sa nu zgarie. noptile ne invata sa ne amintim de patratele pe care le-am ucis. diminetile ne arata situatia de tot rahatul in care n-au adus zilele trecute: ne trezim cu o droaie de cercuri prost decupate care nu mai inseamna nimic. tiranul va spune ca 'macar nu zgarie', printesa se va gandi cu tristete ca nici nu le mai iubesti... nu e un pret bun nici pe termen lung, nici pe termen scurt...

inveti sa iubesti alte lucruri, cam asta e mersul...da asa e. te decupezi mereu. uiti ce ai taiat. la sfarsit e o operatiune de corectare a ego-ului nereusita. te uiti la tine si zici asta e de cand...si asta a fost cand... dar nu stii ce lpseste. sau nu te mai uiti niciodata la tine asa cum te uitai atunci. ajungi sa te uiti in oglinda si sa vezi ca singurul lucru pe care il mai recunosti in tine este faptul ca urasti cercul in care te-ai decupat...

cercurile lui zgarie mai tare ca patratele ei.

O colectie intreaga de momente care mi-au ramas pe piele…poti sa te uiti la mine si sa zici: uite aici e atunci cand… si asta a fost cand… asta de unde e?... aham aham aham… e jumatate biologie si jumatate operatiune de corectare a egoului nereusita. Sunt pe jumatate tot ce mi s-a inamplat si deci am rupt cate putin si din voi… pot sa le pastrez?…
Nu sunt destul de mare sa gazduiesc atatia oameni… desii sunt dispusa sa dau tot jos de pe mine doar ca sa scot acele cateva alunite complet nereusite… niste tatuaje cu ancora in trecutul mereu foarte apropiat. Ca niste puncte negre prelungite si supranaturale la care daca te uiti dispar ca sa reapara in cele cateva minute pe care ti le amitesti inainte sa mori si sa vrei sa strigi mai lasa-ma putin….asta nu mi s-a intamplat pana la capat…inca putiiiiin!.... stii ca nu o sa te lase…

Si apoi a doua zi printesa a fost regina si apoi tarfa. Exact in ordinea asta. Dupa aceea am adormit si am uitat totul vreo 5 minute si din 5 in 5 minute. Inca mai uit, putin cate putin, mai rar dar mereu. As vrea sa mai simt macar o data lucrul asta fara sa vreau sa il uit. Sa-mi doresc sa-mi aduc aminte numai asta. Vreau o singura data sa nu ma doara cand ma musti pana la sange, si cand o saptamana 2 3 4 dupa nu pot sa-mi tin geanta pe umarul cu pricina sa nu zambesc resemnata, sa zambesc de fericire ca mi-am amintit... patratele, ti-am zis, de o mie de ori mai sincere decat cercurile...

a fost inca o data ca de fiecare data, insa usor diferit fata de celelalte dati.

nu avem nici un motiv sa vorbim despre sfarsit la inceputul unei povesti. povestile noastre nu se termina niciodata pentru ca ele incep si se deruleaza backwards la nesfarsit. povestile noastre nu au nici un viitor, iar in prezent alearga nebune catre trecut, pentru ca s-au saturat sa moara in fiecare dimineata de-ale voastre. asa ca povestile astea pe care le scutur eu aici nu se termina niciodata pentru ca n-au inceput vreodata.

printesa de zahar pudra este de fapt o budincuta care a vrut sa fie autobuz cand era mica. a ajuns o fata cu ochii albastri care nu vad decat ce vor ei sa vada. tiranului nu-i stiu povestea. este evident ca nici n-as avea cum. as putea sa o inventez, dar n-as vrea sa inchid ochii ca sa mi-l fac real si de data asta. de acum in colo tiranul meu exista asa cum e el, cu tot ce nu stiu despre el, si cu tot ce pot sa vad doar in ochii lui si in felul in care isi aprinde tigarile. stiu despre el ca are doi ochii mari negri si tristi. i-am scris inainte sa-i cunosc. i-am aratat si lui, dar n-a inteles imediat. intr-unul dintre posturile viitoare va voi arata si voua. pana atunci as vrea sa te gandesti la cum ar putea o budinca de zahar ars cu caise si cu ochii albastrii sa reziste unui tiran trist si singur, cu ochii caprui?... nici n-a putut de fapt.

capitolul acesta incepe gresit. inima mea a vrut sa sara din piept. inca mai vrea. ma doare. scriu asta acum pentru ca mai tarziu nu voi mai stii ce sa spun. am sa-ti spun din cartea cu printese.

un tiran care fumeaza camel si o budinca de zahar ars cu caise

am sa incep blogul asta desii nu vreau sa scriu asa in general pentru altii. dar am de spus o poveste. si cred ca merita sa iti pierzi vremea urmarind-o pentru ca tu n-ai avut asa o poveste ca a mea, sunt sigura. am sa scriu aici aproape tot ce pot sa scriu. povestile sunt povesti iar lumea e asa cum o stim. povestile se scriu in noptile cu ceata, in zilele senine si ciudate de primavara sau in dupamiezile subtiri de toamna. in fiecare zi insa povestile se trezesc de dimineata si mor in canile voastre de cafea. dupa prima inghititura tu esti viu, real, si povestea ta moare linistita pana cand te vei decide seara ca esti destul de obosit si de singur si de trist incat sa ineci un pachet de tigari in niste vodca sau whiskey. eu tin minte ce visez si cana mea de cafea e fermecata. si pot spune povesti si fara vodca sau iarba. in astea imi inec povestile...