ma simt departe de povestea aia. e ca si cum as fi nevoita sa privesc nedumerita si disperata cum cel mai frumos cub de gheata din lume mi se topeste in palma. si oricat as incerca sa ma conving ca apa care mi se usuca incet incet pe maini imi va ramane intr-un fel impregnata in piele uitandu-ma la mainile mele mici si uscate nu-mi pot imagina totusi cum? daca ar fi fost randul meu la o bucatica de soare as fi stins-o, sunt sigura. si n-am cum sa nu ma gandesc la ce am sa fac dupa ce mi se stinge si soarele si mi se topeste si gheata. pot spune cu mana pe inima ca n-am idee.
cateva dintre cuvintele pe care le aveam au inceput sa-si ascunda cateva litere, altele cateva sunete si-mi schimba cu nesimtire sensul propozitiilor. ma trezesc spunand ca vreau, ca imi doresc, ca mi-ar placea, ca pot si ca stiu. si dupa ce le-am spus prinde-le daca ma poti. fug ca niste nebune, se aseaza pe umerii tai si incep sa-ti sopteasca. si nu e ca si cum n-ar fi cuvintele mele, pentru ca sunt, si stiu ca sunt doar ca stiu ca pot fi ascutite sau prea moi cateodata. stiu ca se pot strecura pana in locuri din mintea ta in care nu vrei sa ma intalnesti tocmai pe mine. si stiu asta pentru ca sa stii ca si cuvintele tale imi fac mie acelasi lucru...
