sau invers

m-am dezbracat inainte sa incep articolul asta. asa ca il scriu complet goala. stiam cand am inceput sa-mi scot tricoul si am inceput sa simt cu adevarat cand mi-am lasat pantalonii sa se scurga incet pana la glezne. am simtit ca mi-e frig, stiam ca imi va fi frig dar m-am gandit ca o sa il scriu repede ca sa ma invelesc, si daca il scriu repede scriu tot asa cum e. am avut o zi minunata. si ieri a fost o zi foarte frumoasa. si ma asteapta in continuare numai astfel de zile. si azi, dupa pranzul de amintiri la tava, plimbare si toate cele m-am trezit mergand in gol. mi-am dus bunica acasa si dupa aceea era un bulevard plin si era ora la care oamenii se invart in cercuri mai largi sau mai mici cam ca atunci cand arunci o pietricica in lacul IOR. nu era mersul ala dramatizat in care ma uit in pamant si ma mai izbesc de oamenii care trec pe langa mine pentru ca nu-i vad pentru ca ma gandesc departe sau nicaieri si ma uit la picioarele mele si la talpile lor. nu era mersul ala pentru ca mergeam normal pe trotuar, civilizat cum s-ar zice. cred ca zambeam chiar, nu cred ca am lipsit mult, maxim 2 3 minute. insa dupa alea 2 3 minute m-am trezit mergand si trecusem deja, nu demult, dar trecusem deja de stopul la care trebuia sa fac stanga catre strada mea. si mergeam drept inainte si am clipit ca sa ma trezesc din reveria aia de nimic si cand am clipit am vazut ca ma indreptam catre primul bloc cum intri pe piata basarabia de la muncii...si titlul.

ciuleandra

mi-ar placea sa fi avut cate o portocala pentru fiecare zambet de care am crezut, chiar si pentru cateva clipe, ca m-as putea indragosti. desii mie imi plac ceva mai mult mandarinele. tangerine-girl, am avut si eu o porecla sanatoasa ca toata lumea atunci cand eram foarte mica si foarte blonda si foarte creata si mama ma ducea de mana la gradinita de pe strada armeneasca si eu nu dormeam la pranz pentru ca era mult mai amuzant sa te prefaci ca dormi si sa te strecori afara din pat pana la toaleta sau chiar pana afara. tocmai am scris o propozitie foarte lunga. si am carat si eu, nu o data, o punga mare de plastic plina cu mandarine. am venit acasa si am mancat pe nerasuflate un kilogram din punga aceea vorbind cu cineva care manca trufe si incercam sa ne facem pofta unul altuia ca niste copii... ca niste copii putin mai mari si mai obositi decat copiii cu care mergeam eu la gradinita. imi amintesc ca nu ma gandeam la foarte multe lucruri atunci si starea asta de bine inconstient si zemos ma mai cuprinde asa din cand in cand. cand? cand imi cumperi schweppes sau mai ales atunci cand imi vine sa-ti dau cu el in cap pentru ca eu vroiam cola. si... tot ca niste copii de gradinita, doar ca eu am crescut.

aveam o cutie foarte mare, foarte mare pentru mine, atunci. era verde, verde inchis si era usor rupta pe margini. ma tineam de manerul negru lucios mai ceva ca de mana celei care ma plimba prin tot orasul cu cutia mea mare verde. jumatate din zi o petreceam, desigur, la scoala unde o sprijineam in spatele clasei de perete, intr-un colt, si imi era tot timpul frica sa nu o darame cineva in pauze. n-as putea spune ca insemna foarte mult pentru sufletelul meu de copil, dar aveam un respect aproape organic pentru instrumentul acela ale carui taine nu credeam ca le voi dibui vreodata. asa a si fost de fapt, n-a mers intre noi. dar am facut ceva timp drumul ala prin parcul din fata operei despre care imi imaginam cele mai incredibile povesti. si in spatele scolii de muzica, usile mari cu sticla crapata si clantele ruginite, nu se mai inchideau deja de prea mult timp, astfel ca eu si cu... baietelul acela groaznic de enervant care radea se sandvisurile mele puteam sa iesim oricand afara. curtea din spate se termina brusc si acolo unde se termina, fara gard desigur, se afla o imensa prapastie in care n-am avut vreodata curajul sa coboram. nimeni nu stia in ce culori vedeam eu zilele alea, nimeni nu stie inca... si mancam si atunci portocale, mandarine, ca si acum...

nu mai am nici cutia, nici arcusul. mai aveam un surubel de la manerul ala poznas, metoda pentru viola si ochii. ochii mei cu culorile lor cu tot.

inland optique

mi-as dori sa am o poza pentru ce simt acum. mi-am dat seama ca nu pot lasa pe nimeni sa-mi mai citeasca aceste fantome. toti au reactionat pe rand la fel. in fata ta... si toti te intreaba cine esti si partea ciudata e ca se uita in ochii mei atunci cand fac asta. am inteles deja de mult ca tu si cu mine suntem aceeasi persoana, dar... se vede? eu nu vad asta, pentru ca e ca si cum as putea sa ma uit la mintea mea fara oglinzi si nu pot. si tu? cu ce oglinzi te-ai putea uita vreodata la tine in asa fel incat sa ma vezi dracului si pe mine pe acolo?... si ei? ce fac? se uita la mine si apoi la tine si apoi iar la mine si raman cu ochii pironiti in ai mei ca si cum ar fi vazut o naluca si te intreaba cine esti... si eu incerc disperata sa le explic ca pot sa iubesc si un alt barbat, nu numai pe cel pe care l-am incuiat din greseala in ochii mei si ca ochii mei, desii incuiati in el cu totul, pot sa te vada si pe tine...
si n-am nici o poza pentru toata treaba asta...

P.S. ulterior mi-am amintit de asta si cred ca asta e cat de cat aproape.

cuvintele dar mai ales greata.

si s-a intors, cum spuneam, doar domnul profesor, fara barbatul pe care il stiam, si a gasit-o pe ea doar femeie, fara copila despre care ti-am spus...

dar asa cum stim cu totii, planurile se rastoarna la fel de repede ca si sticlele, asa ca se vor revarsa din nou promisiuni in paharele deja pline cu cele mai frumoase minciuni nocturne...

bon soir, monsieur le professeur.

nici un sens. text oribil. imi cer scuze.

Jucandu-ma cu fosnetul asta oribil de punga de hartie proasta si cacanie, ma gandesc ca seamana cu vocea distorsionata a unei cretine care repeta la nesfarsit acelasi cuvant. Mai e de gasit doar cuvantul. Nu sunt in stare sa vorbesc si sa tac in acelasi timp despre tine. Nu sunt in stare sa-i spun pentru ca nu-i pot arunca sacul asta cu pietre de moara pe umeri. Nu mi-a facut nimic niciodata. Nu-l cunosc, nu ma cunoaste. Ma gandeam sa-l opresc pe strada intr-o zi, preferabil ziua in care am sa-l intalnesc, si sa-l rog sa lase la o parte toate treburile din ziua respectiva. Am sa-l aduc apoi in fata laptopului astuia, prezervativul nostru fidel care inca pastreaza in el sperma cuvintelor noastre cu sex. Am sa-i arat, si am sa sper ca va stii sa-mi spuna ce inseamna miscarea aceea usoara urmata de apasarea puternica a space-bar-ului. Ce inseamna space-bar-ul, ce rol are el in text, ce rol are el in noi, ce rol are el intre cuvinte ce rol a avut vreodata intre noi… si se va uita la mine buimac si lung pentru ca va avea ochii mari si albastri, poate ca va purta chiar si ochelari, si imi va spune ca habar nu are si ma va intreba mai incet sau mai tare de ce ii spun toate astea. Eu am sa ma simt ca dracu si o sa incep sa tremur si sa plang, sa-mi cer scuze intr-un mod mai mult decat martiric si incercand sa-l rog sa uite aceasta conversatie. Probabil ca imi va spune ca nu poate. Probabil ca imi va spune ca eu trebuie sa uit si nu numai aceasta conversatie si atunci am sa stiu ca tu esti de neinteles si de neconceput si ca eu sunt complet anapoda si de altfel absolut dusa cu pluta. Nu e nimic nou in asta fratilor, asa cum imi imaginez ca zice chiar el cateodata – iti repet ca nu stiu pentru ca nu-l cunosc – atentie la neatentie! De cat timp ne stim?... fix acele 2 3 secunde in care tac, fix acele 2 3 cuvinte pe care nu le spun, fix acele 2 3 intepaturi pe care le ocolesc, fix acele 2 3 tigari pe care ti le fumez si, cum altfel decat fix acele 2 3 pahare de whiskey dupa care am curajul sa-i trimit totusi asta unui strain complet si absolut. Altul.

Te.doc

Te-am scos basma curata dintr-un sertar plin de praf si de data asta te-am crezut suficient si indubitabil cand tu de fapt erai un biet capriciu cu valentele calduroase ale unei impresii gresite. Te-am iubit cu ochii inchisi se pare, pentru ca daca ii deschideam, iubitul meu, ce de felurite alte impresii as fi dezvoltat pe marginea aceluiasi pat… si pentru final, si pentru inceput, acelasi refren capricios, asa ca nu pot sa nu ma intreb la nesfarsit cine naibii esti tu de fapt? Peretii bolanzi intre care mi se desfasoara si infasoara la loc aceleasi jinduite senzatii nu se vor molipsi nicicand desi cred ca tu vei ramane. Acelasi presupus pe care l-am iubit din toata inima si fara nici un ochii…
Ma gandesc serios la cat de ciudata privirea aia, la cat de nepotrivite cuvintele, la cat de sarace gesturile si la cat de mult mai mult fuseseram, la cat de mai departe visam si la cat de mult prea jos am cazut. Mi se pare mana cereasca sa parcurgi asemenea inaltimi dus si intors in tot atata timp cat ti-a luat tie sa urci cu varful limbii pana in podul palmei mele si mie sa ma cobor din pieptul tau cu lacrimile in pumni. Sintagma intr-o zi cat altii in 7 e un hibrid dezradacinat, intr-un pat cat o mie de altii in mult mai multe mii de paturi si tot ne prescurtam. Ne prescurtam oricum ca sa ne putem privii in oglinda. Si tu faci asta, acum si eu fac asta. Maine vom fi cu o zi mai scurti, mai rotunzi, prescurtare circulara si jenant de minutioasa a patratelor pe care le iubeam cu tot suflul ieri. Mai tii minte asta? Alegoria fantastica a ceea ce nu s-a putut... calculul gresit al probabilitatilor mai degraba decat imposibilitate si atat. Era chiar sub nasul nostru, erau litere deja alese pe tastaturile pe care scriam, erau cuvinte pe care le stiam deja, eram doi oameni care se mai vazusera in postura asta pana atunci si care invatasera de-a lungul timpului sa pastreze colturile decupate in sertare mai ascunse decat patratele insele. Si la ce nebun?... la tine. Iar nebuna eram eu.

e bine asa.

pai, da e adevarat ca n-am mai fost de ceva timp aici dar asta nu inseamna ca nu-mi apartii in continuare. asta nu inseamna ca s-a rupt cercul asta nenorocit pentru ca nu pe principiul dragostei comunicante stau culoarele alea de sticla. sticla murdara, sparta, plina de praf si zoaie, urme de maini si muci, mazga mizerabila si mucegai. e bine asa. apa se usuca tot timpul inainte de noi, e in contratimp, nu curata, nu spala, e bine asa, n-avem pacate de dat la scoala. n-avem amintiri de crescut si n-avem timp. cred ca glumea si ca cealalta coincidenta in adaos a fost doar o picatura de ulei aromat pe o foaie goala. e bine asa. nu se scrie pe foi murdare deci e bine asa. tu poti sa manjesti cu noroiul prepoderent albastru geamurile astea cat vrei, ce-am mazgalit eu pe ele e sub mucegaiul privirilor tale absente si acolo ramane. pe piele, sub piele, pe ploape si sub retina. de luat aminte si de jucat in picioare caci aniversam un an de idiocratie in cateva luni, ca ne reapucam de mancat mandarine prin alte asternuturi, de molfait trufe cu ochii in literele altcuiva, de varsat pahare de vin pe tastatura din aceiasi nervi frumosi, nervi dragi, nervi. e bine asa, nu?...