i-am pacalit pe toti. pana la ultimul. ultimul a plecat si acum am ramas cu toti cei pe care nu pot sa-i mai pacalesc deja... mi-am gasit puncte de sprijin, atat de puncte si atata sprijin incat eu nu ma mai clintesc si totusi tot cad si tot cad. spun ca i-am pacalit pentru ca eu trebuia sa le fac pe toate pana acum... trebuia sa le scriu o carte, doua, trei, sa va las cu gura cascata, sa fiu putin mai desteapta decat ei si putin mai cunoscuta decat voi. trebuia sa stiu, sa scriu, sa vorbesc si sa ascult, sa fiu mult. sa fiu multe. si nu sunt decat eu. si eu nu sunt mare lucru. chiar nu sunt. nu-mi doresc absolut nimic. nu stiu ce vreau sa fac, si cred ca formulez astfel problema pentru ca nu vreau sa fac nimic. nu sunt suficient de aroganta incat sa arunc povara asta pe umerii vreuneia dintre toate perspectivele pe care le-am avut si care nu m-au cuprins insa si pe mine pentru ca nu mi-au spus nimic. ceva mai multi sori apusi decat ne-am fi asteptat, nu? am facut ceva mai putine lucruri pana acum decat ati fi pariat cu totii... nu o sa stiu nici de acum in colo. nu vine nimeni sa-mi spuna iar eu m-am blocat, asa cum se cuvine, in punctele mele de sprijin. nu-mi este frica de inertia asta, e oarecum placuta, nu-mi este frica de nimic, e si asta tot al meu pana la urma. este mai al meu decat toate marile voastre sperante si marile mele esecuri. accidentul asta minor pe care il reprezint nu s-a soldat pana la urma cu nici o victima, nici macar cu mine. voi ma uitati, iar eu oricum aveam de gand sa plec. cred ca pe asta stiu sa o fac bine. am sa o mai fac o data. de pilda, acum.
