nici un sens. text oribil. imi cer scuze.

Jucandu-ma cu fosnetul asta oribil de punga de hartie proasta si cacanie, ma gandesc ca seamana cu vocea distorsionata a unei cretine care repeta la nesfarsit acelasi cuvant. Mai e de gasit doar cuvantul. Nu sunt in stare sa vorbesc si sa tac in acelasi timp despre tine. Nu sunt in stare sa-i spun pentru ca nu-i pot arunca sacul asta cu pietre de moara pe umeri. Nu mi-a facut nimic niciodata. Nu-l cunosc, nu ma cunoaste. Ma gandeam sa-l opresc pe strada intr-o zi, preferabil ziua in care am sa-l intalnesc, si sa-l rog sa lase la o parte toate treburile din ziua respectiva. Am sa-l aduc apoi in fata laptopului astuia, prezervativul nostru fidel care inca pastreaza in el sperma cuvintelor noastre cu sex. Am sa-i arat, si am sa sper ca va stii sa-mi spuna ce inseamna miscarea aceea usoara urmata de apasarea puternica a space-bar-ului. Ce inseamna space-bar-ul, ce rol are el in text, ce rol are el in noi, ce rol are el intre cuvinte ce rol a avut vreodata intre noi… si se va uita la mine buimac si lung pentru ca va avea ochii mari si albastri, poate ca va purta chiar si ochelari, si imi va spune ca habar nu are si ma va intreba mai incet sau mai tare de ce ii spun toate astea. Eu am sa ma simt ca dracu si o sa incep sa tremur si sa plang, sa-mi cer scuze intr-un mod mai mult decat martiric si incercand sa-l rog sa uite aceasta conversatie. Probabil ca imi va spune ca nu poate. Probabil ca imi va spune ca eu trebuie sa uit si nu numai aceasta conversatie si atunci am sa stiu ca tu esti de neinteles si de neconceput si ca eu sunt complet anapoda si de altfel absolut dusa cu pluta. Nu e nimic nou in asta fratilor, asa cum imi imaginez ca zice chiar el cateodata – iti repet ca nu stiu pentru ca nu-l cunosc – atentie la neatentie! De cat timp ne stim?... fix acele 2 3 secunde in care tac, fix acele 2 3 cuvinte pe care nu le spun, fix acele 2 3 intepaturi pe care le ocolesc, fix acele 2 3 tigari pe care ti le fumez si, cum altfel decat fix acele 2 3 pahare de whiskey dupa care am curajul sa-i trimit totusi asta unui strain complet si absolut. Altul.

Te.doc

Te-am scos basma curata dintr-un sertar plin de praf si de data asta te-am crezut suficient si indubitabil cand tu de fapt erai un biet capriciu cu valentele calduroase ale unei impresii gresite. Te-am iubit cu ochii inchisi se pare, pentru ca daca ii deschideam, iubitul meu, ce de felurite alte impresii as fi dezvoltat pe marginea aceluiasi pat… si pentru final, si pentru inceput, acelasi refren capricios, asa ca nu pot sa nu ma intreb la nesfarsit cine naibii esti tu de fapt? Peretii bolanzi intre care mi se desfasoara si infasoara la loc aceleasi jinduite senzatii nu se vor molipsi nicicand desi cred ca tu vei ramane. Acelasi presupus pe care l-am iubit din toata inima si fara nici un ochii…
Ma gandesc serios la cat de ciudata privirea aia, la cat de nepotrivite cuvintele, la cat de sarace gesturile si la cat de mult mai mult fuseseram, la cat de mai departe visam si la cat de mult prea jos am cazut. Mi se pare mana cereasca sa parcurgi asemenea inaltimi dus si intors in tot atata timp cat ti-a luat tie sa urci cu varful limbii pana in podul palmei mele si mie sa ma cobor din pieptul tau cu lacrimile in pumni. Sintagma intr-o zi cat altii in 7 e un hibrid dezradacinat, intr-un pat cat o mie de altii in mult mai multe mii de paturi si tot ne prescurtam. Ne prescurtam oricum ca sa ne putem privii in oglinda. Si tu faci asta, acum si eu fac asta. Maine vom fi cu o zi mai scurti, mai rotunzi, prescurtare circulara si jenant de minutioasa a patratelor pe care le iubeam cu tot suflul ieri. Mai tii minte asta? Alegoria fantastica a ceea ce nu s-a putut... calculul gresit al probabilitatilor mai degraba decat imposibilitate si atat. Era chiar sub nasul nostru, erau litere deja alese pe tastaturile pe care scriam, erau cuvinte pe care le stiam deja, eram doi oameni care se mai vazusera in postura asta pana atunci si care invatasera de-a lungul timpului sa pastreze colturile decupate in sertare mai ascunse decat patratele insele. Si la ce nebun?... la tine. Iar nebuna eram eu.

e bine asa.

pai, da e adevarat ca n-am mai fost de ceva timp aici dar asta nu inseamna ca nu-mi apartii in continuare. asta nu inseamna ca s-a rupt cercul asta nenorocit pentru ca nu pe principiul dragostei comunicante stau culoarele alea de sticla. sticla murdara, sparta, plina de praf si zoaie, urme de maini si muci, mazga mizerabila si mucegai. e bine asa. apa se usuca tot timpul inainte de noi, e in contratimp, nu curata, nu spala, e bine asa, n-avem pacate de dat la scoala. n-avem amintiri de crescut si n-avem timp. cred ca glumea si ca cealalta coincidenta in adaos a fost doar o picatura de ulei aromat pe o foaie goala. e bine asa. nu se scrie pe foi murdare deci e bine asa. tu poti sa manjesti cu noroiul prepoderent albastru geamurile astea cat vrei, ce-am mazgalit eu pe ele e sub mucegaiul privirilor tale absente si acolo ramane. pe piele, sub piele, pe ploape si sub retina. de luat aminte si de jucat in picioare caci aniversam un an de idiocratie in cateva luni, ca ne reapucam de mancat mandarine prin alte asternuturi, de molfait trufe cu ochii in literele altcuiva, de varsat pahare de vin pe tastatura din aceiasi nervi frumosi, nervi dragi, nervi. e bine asa, nu?...

papadie

am obosit. am mai spus asta, stiu dar acum am obosit de tot. gandurile astea negre, albe, gri, fara culoare, fara viata, ca niste naluci, ca niste strigate fara cuvinte, nedeslusite si fara sens, gandurile astea se infig randuri randuri, cresteaza rafturi intregi in mine de sus pana jos si le privesc si mi se par ametitoare si nu le recunosc, dar sunt ale mele si ma dor.

am pus pe repeat din greseala momentul in care ai descoperit ca ma gadil. momentul in care,uitandu-ma in ochii tai am crezut cu adevarat ca iubesti asta in mine pentru ca sunt eu asa cum sunt in mod absolut si fara alte precizari. si spre sfarsitul momentului totul devine ca un tablou peste care cineva toarna diluant si culorile se amesteca si cel mai frumos chip devine ceva mare si inspaimantator fara forma si fara nume. acum s-a blocat, nu pot sa-mi scot din minte treaba asta. s-a blocat alaturi de momentul in care ti-am spus ca prescurtarea simpatica a numelui meu inseamna mac in germana si ca de altfel imi plac florile astea care mor atat de repede...intr-o clipa... si ca un orb m-am uitat din nou in ochii tai bajbaind dupa ce imi doream sa vad... si din nou am crezut ca ma iubesti pentru ca mie imi plac macii. si din nou am zambit.

am obosit si nu pentru ca te analizez, nu analizez nimic, te iubesc doar si am obosit sa mai privesc toate astea asezandu-se pe rafturi intr-o biblioteca mare si rece, in mine. nu vreau sa ma mai gadili vreodata si nu-mi plac macii, deloc nu-mi plac. mor prea repede...ce-i aia? o clipa....

imi plac papadiile acum. pentru tine si pentru mine, imi plac papadiile de-acum.

i wont blame you for no tomorow.

nu stiu de ce-mi miroase a zahar ars cand ma apropii de strada ta. si cand ma indepartez. de ce imi vine sa tip si sa tac in acelasi timp. nu stiu cand s-a intamplat, nici nu stiu daca nu cumva era acolo, adormita in mine si astepta cuminte sa-mi dau seama. sa-mi dau seama ca tu esti, sa te las sa ma cauti, sa ma las gasita. si ma speria atingerea ta mai rau decat fluturii de noapte, si ma linistea sarutul tau, soaptele tale si in final tot mainile tale. si m-am indragostit de ele. si nu te invinovatesc pentru ca nu vrei sa spui "maine", eu nici macar nu mai stiu ce zi e azi. si in plus... cel mai frica imi e ca eu vin la pachet cu trecutul meu pe care vreau sa-l inchid si sa-l tin doar pentru noptile in care nu pot sa dorm din cauza imaginilor. si mi-e frica de trecutul asta si de ce o sa vezi tu in el. si nu te invinovatesc pentru "maine"... hai sa "azi" mai intai, ok.

hey there, stranger.

sa inchid ochii. sa-i strang pana cand mi se afunda in orbite si promit sa nu te mai caute niciodata. sa vad cu purici cateva secunde. sa nu vad nimic alte cateva secunde. am ametit. ma indrept buimaca spre biblioteca. daca stiam acum 2 ani ca am cartea asta aici... numele tau n-ar fi insemnat nimic. ce chestie. tu, sa nu insemni nimic. a avut o soarta destul de ciudata pentru o carte scrisa de un om in care ma recunosc absolut izbitor de tare. nu ma mai mira cei cativa care mi-au catalogat-o drept imposibil de citit. ma bufneste si rasul. normal ca e imposibil de urmarit... si uite, din nou ce chestie, iti este dedicata tie dragul meu. inainte de domnisoara X, inainte de parinti si frati. esti tu. acum intelegi. ar trebui sa spun ca acum inteleg eu. dar nu sunt o increzuta si tu stii asta.

da si mie mi-ar fi placut. in birou. pe birou. sub birou. pe jos, langa birou. in sala mare de curs. in celelale sali. pe catedra. si vedeai asta in ochii mei. si de aceea iti era imposibil sa-mi spui despre "problema libertatii" cand tot ce vroiai era sa-mi smulgi hainele de pe mine. si uite ca nu ma opresc. scriu in continuare. si n-am sa ma opresc. tu sigur nu ma poti opri. nu stie nimeni oricum, nu? doar noi, doi copii care s-au jucat de-a oamenii mari.

titlu: les enfants jouent a l'amour.

n-am sa incep in nici un fel pentru ca ma astept ca de data asta sa inceapa singura si pe hartie. cu alte personaje. pentru ca n-am recunoscut nimic. pentru ca printesa nu-si stia tiranul, pentru ca tiranul nu se astepta la asa o printesa. deci, fara tiran, si cu alta printesa. desii, de aici incepand este povestea lui mai mult decat a mea. eu n-am putut sa spun nimic. nici macar sa respir. ii promisesem oricum ca n-am sa respir. de fapt, imi promisese el mie, tacit, incet dar ferm, ca in noaptea aia n-am sa mai respir. de frica sa nu pierd vreun moment, am sa inghet asa cu ochii inchisi, muscandu-mi buza de jos, cu degetele alergand pe umerii tai, pe spatele tau ca si cand as fi vrut sa-mi schimb amprentele cu pielea ta.

oricum, asta nu e de spus. nici nu stiu cum si nici nu pot. respir greu, imi tremura mainile, imi transpira retina si nu mai vad nimic. in fond, n-a fost decat un vis cu doi copii care s-au jucat impreuna o data, o singura data si apoi nu s-au mai vazut niciodata. si nu stie nimeni altcineva in fara de ei de jocul asta. si de aceea e un vis frumos chiar daca a fost scurt si confuz ca un vis. un balon, in care au fost amandoi cateva ore si apoi au iesit iar in lume. unde nu mai sunt nici tirani nici printese. pastreaza-l si apoi uita-l.

complete words, and i speak nothingness

ma simt departe de povestea aia. e ca si cum as fi nevoita sa privesc nedumerita si disperata cum cel mai frumos cub de gheata din lume mi se topeste in palma. si oricat as incerca sa ma conving ca apa care mi se usuca incet incet pe maini imi va ramane intr-un fel impregnata in piele uitandu-ma la mainile mele mici si uscate nu-mi pot imagina totusi cum? daca ar fi fost randul meu la o bucatica de soare as fi stins-o, sunt sigura. si n-am cum sa nu ma gandesc la ce am sa fac dupa ce mi se stinge si soarele si mi se topeste si gheata. pot spune cu mana pe inima ca n-am idee.

cateva dintre cuvintele pe care le aveam au inceput sa-si ascunda cateva litere, altele cateva sunete si-mi schimba cu nesimtire sensul propozitiilor. ma trezesc spunand ca vreau, ca imi doresc, ca mi-ar placea, ca pot si ca stiu. si dupa ce le-am spus prinde-le daca ma poti. fug ca niste nebune, se aseaza pe umerii tai si incep sa-ti sopteasca. si nu e ca si cum n-ar fi cuvintele mele, pentru ca sunt, si stiu ca sunt doar ca stiu ca pot fi ascutite sau prea moi cateodata. stiu ca se pot strecura pana in locuri din mintea ta in care nu vrei sa ma intalnesti tocmai pe mine. si stiu asta pentru ca sa stii ca si cuvintele tale imi fac mie acelasi lucru...

o usa in nisip

n-am putut sa mai scriu. am vrut sa scriu ieri dar nu vedeam tastatura si as vrea sa scriu azi dar cred ca am adormit deja. nu stiu ce se intampla mai departe, nu vreau sa-mi spui. din timp in timp imi amintesc si inghet de frica. alteori deschid ochii si ma trezesc zambind. ca si cum mi s-ar intampla ceva numai al meu si imi permit priviri ascutite si sagalnice pentru ca mi se intampla ceva despre care ei n-au habar. de fapt numai tu stii. si am sa te las doar ca azi nu stiu de ce. poate am sa stiu peste o luna, un soare si inca un pamant. pana atunci iar te-ai incuiat pe dinauntru in mintea mea si eu astept cuminte in fata usii sa ma primesti si pe mine inapoi.

maine. poimaine. in nisip.

nu pot sa scriu despre asta acum. am sa-ti scriu maine sau poimaine dimineata in timp ce voi sta cu laptopul in brate pe plaja. si nimic din ceea ce va fi in jurul meu nu-mi va mai aminti de tine si de fabrica de culoare de sticla. si nu voi intampina nici o dificultate pentru ca tot ce n-am spus si tot ce-mi mai amintesc a ramas numai in mintea mea. si e public pentru ca suntem cel putin 2.

cuvintele tale. eu n-am zis nimic

n-am facut-o. nu m-am dus. de fapt m-am dus si nu era nimeni pe culoare asa ca am plecat. si cand erai acolo nu ti-am spus nimic. nici nu stiu de ce.

si pentru ca tiranul nu era am inceput sa ma joc prin jur cu tot felul de lucruri mici care cresc si au tot crescut si care acum au ajuns sa se joace ele cu mine.

orice as vrea sa spun, orice as vrea sa-mi spui, nimic nu ar suna mai prost acum. poate pentru ca ploua. poate pentru ca afara e intuneric si eu am picioarele reci ca gheata. poate pentru ca m-am saturat sa te simt doar cu degetele pe tastatura, de senzatia asta imbecila ca vorbesc cu o iluzie.

sa nu vreau sa fie ultima. sa fie.

sa stau cel putin 5 minute in fata usii. uite, deja imi bate inima, deja imi tremura mainile. sa bat la usa si sa o deschid foarte incet. sa nu intelegi de ce am venit. sa ma uit la tine lung si sa-ti urez o viata frumoasa. sa-mi spui ca eu sunt frumoasa. sa te intreb unde te duci. sa-mi spui ca nu te mai duci niciodata nicaieri. sa te intreb ce faci cu .... cu .... si cu .... . sa ma mai uit o data la tine lung. sa-mi zambesti. sa-ti spun mai in gluma, mai in serios sa mi le lasi mie. sa mi-o lasi pe .... , m-am imprietenit cu ea aici mai demult. sa ma uit pentru ultima oara la tine ca si cum as vrea sa te iau in brate. sa vrei sa ma iei tu pe mine in brate. sa nu te iau in brate. sa ma intorc usor ametita si ceva mai trista si sa plec. sa nu ma opresti nici de data asta.

sa fac o baie lunga. sa vreau sa fie ultima. sa nu fie...

go blind.

imi este atat de greu sa inteleg de ce trebuie sa fii altcineva. si imi este atat de greu sa traiesc cu ideea asta, cu tine fiind altul. in momentul in care accept ca esti altcineva trebuie sa accept si ca nu esti in mine si trebuie sa accept si faptul ca nu am cum sa te stiu. si nu ma pot abtine, zau! ma uit in ochii aia mari si negri si cred ca stiu atat de bine... si nu stiu nimic... care dintre noi sunt eu: cea pe care o vad in ochii tai, sau cea care se afla ascunsa in ai mei?

e mai simplu cand tu nu te uiti inapoi. tu iti amintesti fara sa te uiti. o sa fac poc! o sa explodez si am sa-i spun si prietenului meu bun pe care nu l-am verbalizat. o sa-i povestesc de tine. am sa ma uit in ochii lui albastrii si am sa ii spun de ce am scris asa blogul asta, de ce nici n-a stiut ca sunt eu... pentru ca nu sunt eu... am promis ca n-am sa spun nimanui niciodata si am scris blogul asta ca sa scot tot aerul pe care l-au pompat cuvintele tale in mine. am crezut ca daca incep sa suflu o sa cobor incet si n-am sa mai fiu singura in povestea asta nebuna. si am ramas la fel de singura si tot aerul pe care il suflam se aseza sub mine ca un norisor. si nu puteam sa sar de acolo de sus, as fi cazut si as fi murit. as fi cazut in fata ochilor tai, in timp ce mergeai pe strada, tot singur si nu erai decat tu si un oras intreg. ai fi plans? ai fi mers mai departe? plansul te pune in genunchi... ai fi ingenunchiat langa mine? m-ai fi dus undeva unde sa nu-mi tulbure nimeni somnul? cum poti sa mai scrii poeziile pe care le vorbeam noi? mai poti? uite cate intrebari am pentru mine... nu ma asculti, nu vrei sa-mi raspunzi.
tac deja de 5 luni si tot imi amintesc ultimul cuvant pe care l-am spus: 'usor'. venea dupa 'somn' : 'somn usor'. si tu tot nu te-ai trezit. de-abia astept sa vorbesc din nou! am sa spun cel mai savuros 'buna dimineata' pe care l-ai auzit vreodata. hai trezeste-te...

pentru prietenul meu bun

singurul lucru care ma sperie e faptul ca mi-am dat seama abia acum. si faptul ca acum ca mi-am dat seama, mi se pare ata de firesc. surprinzator e un cuvant prea mare pentru o fata atat de mica. dar e posibil ca noi doi pur si simplu sa nu mai fim de maine incolo. o sa disparem ca fumul de tigara si o sa planga alti ochii din cauza noastra. ma chinui mai mult decat am crezut ca pot suporta. iar prietenul meu bun pe care nu-l pot verbaliza nu e fericit, si stie ca nu e asa cum ar trebui sa fie dar e numai vina lui. si i-o spun aici pentru ca noi nu vorbim lucrurile serioase cand e soare sau cand ploua in timp ce fumam si ne bem cafeaua afara. totusi intr-o zi am sa-l rog sa ma ia in brate. sa ma stranga un minut, doua ca sa oftam ca doi copii cu nasul lipit de vitrina unei brutarii de cartier. nu pot sa te iau de mana dar as face-o acum. dar tu stii asta de fiecare data cand ma uit la tine

...but i cant see it that way

ti-am pictat portretul direct peste chipul acela trist pe care il iubesc fara sa am vreun drept. pe de alta parte mi-e teama sa-mi verbalizez prietenul. si el are ochii frumosi, nu sunt tristi dar ii cunosc si-mi plac. sunt calzi, ii stiu nu-mi mai e frica de ei si ma bucur sa-i vad zilnic si sa ne jucam de-a doi oameni normali. totusi cateva pahare in plus sau in minus nu conteaza cateodata. mihai m-a intrebat daca sunt sigura ca sunt singura. si daca sunt, de ce? normal ca n-am stiut sa-i raspund dar e bine ca la ora aceea si in paharele acelea nu se afla nici un raspuns.
si cand credeam ca furtuna a trecut pentru ca asa am fost invatata, ca furtunile trec chiar daca ti le amintesti la nesfarsit, in mijlocul unei zile insorite cu vant usor obraznic si sens deloc ai aparut si tu. da te-am vazut dar nu m-am putut opri sa-ti vorbesc. in fond, nu asta mi-ai cerut? ti-am spus ca asta se va intampla, intr-o zi vei intalni printesa pe strada si era atata lume in jur. dar in ochii mei ai ramas tot tu, imi pare rau ca am inebunit, imi pare rau pentru amandoi. asta fac tirani, asta fac printesele.

my empire of dirt

am vrut numai bine. dar n-am stiut cum. acum asa a fost dintotdeauna. era soare cand am inceput, acum au crescut copaci peste tot si cerul de iarna s-a dus. am facut o tampenie aseara, n-am vrut sa-i tulbur somnul. am abuzat de alcoolul din mine, sper ca nu te-am trezit. chiar imi pare rau.

cat despre restul, pestisorul meu auriu sper ca intelege ca n-am sa uit, dar o sa ma vindec candva. si asta pentru ca el m-a ajutat mult. a fost ceva ce a spus mai demult. l-am auzit, dar am mintit. asa ca mi-a mai spus o data in timp ce-mi mangaia parul si ma ruga sa nu indraznesc sa plang. si sa nu mai fiu proasta. si daca tot am inceput asa devreme, sa ma maturizez naibi o data pana la capat. si m-a ridicat de acolo, m-a dus afara sa beau cu oameni frumosi si buni. am facut cafea, am ras, am spus prostii, am terminat niste sticle. am plecat acasa singura si mi-am fost de ajuns...

apropo, acel ceva dracesc din mine nu e futacios, e mai degraba foarte trist si ma mananca pe dinauntru. dar nu-i nimic, n-am sa-mi dau eroii pentru fantomele lor. le am pe ale mele si sunteti superbe. multumesc

hold my hand.

in fiecare metrou pe care il iau te vad prin geam. te uiti in gol, te uiti prin sticla rece la mine, zambesti in fata motivelor care ne-au adus aici. si nu esti niciodata acolo de fapt. sunt eu imagindu-mi ca te prind, ca te zaresc, ca ma apropii stiind amandoi ce ne leaga sau ce ne-a legat, ca ajung langa tine si duc incet degetul aratator spre buze zambind nu sagalnic ci mai degraba trist, ca stam in fata geamului si ne privim ca intr-o oglinda, ca te iau de mana si ne strangem la franele mai puternice, ca apoi ma intorc si cobor cu o statie inainte fara sa spun un cuvant, ca plec eu prima doar ca sa nu te mai vad plecand si a doua oara.

si in fiecare metrou, in fiecare zi, la fiecare statie inchid ochii inainte sa se deschida usile. se deschid atunci alte usi pe care intri mereu si nu mai iesi niciodata. mi-e dor de cuvintele noastre...

je me rappelle pas de tes crayons

"va rog sa ma scuzati domnule, nu-mi amintesc nimic. "

stiu ca te uiti disperat in ochii mei acum si cotrobai, scormonesti, sapi, te cutremuri... credeai ca o sa recunosc ce mi-ai lasat. si am si recunoscut culoarea ochilor, paloarea fetei, fumul. dar am invatat de la tine ca ochii mei sunt frumosi si atunci cand mint. mi-as dori culoarea obrajilor inapoi, culoarea pe care o aveam intr-o joi dupamasa cand tu plecai spre o carciuma zgomotoasa si eu mai ramaneam putin la un seminar. si am venit si eu la carciuma din spate si te-am vazut acolo, m-am asezat cuminte la o alta masa si mi-am recapatat toate culorile inapoi pentru ca ma uitam la tine si-mi pareai perfect.

mi-ai furat, sau ti-am dat eu singura toate creioanele cerate. mai am unul negru, un ciot, un rest. il strangeam in pumnul meu mic in timp ce plangeam infundat si nervos si ma suparam din ce in ce mai tare pe urmele pasilor tai pe culoare, pe asfalt, prin metrou, pana undeva unde nu te mai vedeam. m-am suparat rau atunci , ma mir ca n-am topit de tot creionul asta mic. acum daca tot il mai am, sa scriem... dar zau, promit, nu-mi amintesc nimic. asa cum ai spus.

replaced with plastic and he won.

i broke into your heart and i stole as much as i could. and then i walked out of there with my arms and pockets full because i had forgotten everything i ever knew about running. it was a new day and i was walking out. i still can't remember how to turn my head and look behind. seems as if it was the most complicated operation a person is to perform without a real heart. but they said plastic would do, conscience doesn't lie in blood and muscles so it isn't supposed to perform in plastic either. they said it grows along with your life and around it like ivy. it can suffocate you or keep you warm. but i allways wake up feeling like a brand new building. cold but still breathing. i for one think it's amazing. you did too. or didn't you?

enough with that now. i couldn't, though, use any of the things i stole. i found there some appreciation, some kindness, some love, a certain amount of desire, trust and hope. i haven't a clue what to do with these things and i have heard they are not to be recycled. im sorry i wore them out for no good reason. im sorry i wasn't wearing anything. most of them were not. all of them. i give them nothing though. you should know as i gave you nothing as well and you deserved more and more every day. but i dont feel a thing now and that's the biggest victory plastic ever had on me. o cheers to you, you must know yourself better i hope!

propunere indecenta in mod natural

m-am simtit ca un produs. pe un raft proaspat sters de praf si aproape gol. e clar ca este cea mai proasta traducere a sentimentului de nevoie. dar poate ca nu vreau sa ai nevoie de mine asa. si eu cu ce ma hranesc?...

o sa ma tin cu tot dinadinsul de copacul asta mare dintre noi. am sa-mi infig unghiile in scoarta lui aspra si tare. am sa-mi proptesc picioarele printre radacinile lui mari si iesite la suprafata. am sa-l imbratisez si-mi voi sopti ca totul va fi bine. o sa si cred asta. si copacul n-o sa se clinteasca. copacii sunt stabili... oamenii sunt singuri.

cat de aproape? cat de departe? ...departe...

i am not that girl.

i take it back. it is not me the one who shall perish here. it is my ideas, those are the fragile, delicate shadows of what i was to be to any of you. and i am not that one, the one you aim to love for what they can offer. you can only love me for what a better person loving me can make you. see, its a mirror effect you can't really escape, i wrote an essay about this. they feel like this is as much as they will ever get to love actually. but it isn't. you'll learn to give me so much of you i didn't ask for and don't diserve, that in the end you'll get to realise how much it hurts to love one like me. i'll do a miserable mistake and you'll hurt even more. i'll say i'm sorry and i miss you and you'll hurt even more. i'll mean what i say and you'll hurt even more. you are the bruised, the poor, the 'in need'...they will be there for you, i'll be there too and you will heal beautifuly, no sign of the cuts i left on the surface, but some undesirable memories and the idea that you never had me before.

what is held to be forgoten? the fact that i know. it is enough to make me feel everything millions of times worse than any of you. the reason? well, my dear, for a couple of moments you too doubt yourself, only to realise in the end it is me. i have to live with that. i have to live with my bruises, and your bruises, and his pain, and his hurt, and their memories of a fucked up girl. i wake up with myself every day. and i brush my teeth with me standing behind myself. i drink my coffee with my silly thoughts running around. i get dressed with different clothes everyday only to wear in fact all that stupid face and all my sins in these 2 otherwise empty eyes...

a reminder

"I shall die here. Every inch of me shall perish. Every inch, but one. An inch. It is small and it is fragile, but it is the only thing in the world worth having. We must never lose it or give it away. We must never let them take it from us.I hope that whoever you are, you escape this place. I hope that the world turns and that things get better. But what I hope most of all is that you understand what I mean when I tell you that even though I do not know you, and even though I may never meet you, laugh with you, cry with you, or kiss you... I love you. With all my heart, I love you."

"We are told to remember the idea, not the man. Because a man can fail. He can be caught. He can be killed and forgotten. But four hundred years later an idea can still change the world. I've witnessed firsthand the power of ideas. I've seen people kill in the name of them; and die defending them. But you cannot touch an idea, cannot hold it or kiss it. An idea does not bleed, it cannot feel pain, and it does not love. And it is not an idea that I miss, it is a man. A man who made me remember. A man i will never forget."

cioburi si nimic in loc

nu poti sa lipesti toate cioburile de pe drumuri. unele bucati de sticla se sparg in asa fel incat partile lipsa nu se mai pot pune decat intr-o mie de feluri gresite la loc. si la care loc pana la urma, si la locul cui in final. am sa scriu intr-una numai pentru ca astea sunt cioburile la care nu renunt. si pentru ca cioburile pe care le scriu n-au facut parte dintr-un intreg initial, n-a fost o poveste ireversibila, asta este povestea deja sparta si eu trebuie sa o pun cap la cap fara sa pot pune de fapt nimic 'la loc'.

sinceritatea e un capriciu, e o idee frumoasa care rimeaza cu identitatea. si daca te uiti la identitate ca la un al doilea capriciu esti indreptatit sa accepti imposibilitatea lor. si totusi poti sa spui ce faci, ce ai facut, ce vei face in mod necesar si ce ai vrea sa faci in continuare, dar nu vei avea niciodata la dispozitie suficiente cuvinte pentru a putea exprima unui altuia ceea ce nu stii ca simti chiar tu. ceea ce nu vrei sa stii ca simti, ceea ce simti in mod inevitabil insa, ceea ce simti fara sa fie firesc, fiind doar pur si simplu. ceea ce simti.

si am sa calc peste multe firmituri pe care n-am sa le vad. pentru ca eu merg uitandu-ma la tot felul de detalii din jurul meu pe care le retin sau nu absolut inutile, absolute, si peste tot acolo. am sa calc peste firmiturile astea din tine si nu le-am vazut inainte dar am sa le simt ca pe niste cioburi adanc infipte in talpile mele. si la fel ca si aschiile care au sarit razlet din usa pe care am trantit-o, o sa lase niste dare fara gust si fara miros pe toate podelele pe care voi pasi de acum incolo. si cioburile astea ma dor pentru ca nu sunt ale mele asa cum te doare pe tine faptul ca erau ale tale candva. as vrea sa ti le dau inapoi, crede-ma, dar asta numai pentru ca, in ciuda durerii ingrozitoare pe care mi-o provoaca, nu le merit. erau parti din tine pe care nu trebuia sa le iau...

uita tot ce ai invatat pana acum!

uita tot ce ai invatat pana acum! si de data asta nu mi-o spune nimeni altcineva decat eu. uita tot, smulge-ti pielea de pe tine si radacinile contextuale din pamantul afanat al acestui oras infect, ia la pachet numai o pereche de ochi, maini, urechi si un nas, buzele lasa-le acasa. n-am sa mai scot un cuvant in viata mea, cat despre vreun sarut n-am sa mai uit niciunul pe alte buze pe care nu le cunosc. si porneste la drum. esti singura asa cum n-ai stiut vreodata ca sunt oamenii si esti pe o carare pe care chiar daca au mai fost multi inaintea ta pe tine nu te ajuta asta cu nimic. n-au lasat nimic in urma, vreun semn, indicator sau macar o firmitura cat de mica, un iz de om care a reusit.

esti singur. si nu mai stii nimic. te dor picioarele dar mergi in continuare. te dor mainile dar le intinzi ca un orb care asteapta sa ia un corp cald in brate. te dor ochii dar te uiti cat de adanc poti in orice pata de lumina sperand sa vezi mai bine. te dor urechile dar le ciulesti ascultand sfaturi peste sfaturi pe care frunze, cauciucuri sau pasi pe asfalt nu ti le vor da niciodata. te dor buzele... te ard... dar nu le-ai luat cu tine asa ca nu poti spune nimanui...

micul meu raspuns - nu!

raspunsul meu va fi 'nu'. intrebarea a fost oricum inutila, era de asteptat sa nu-mi doresc sa uit. si tu trebuia sa stii ca nu pot, si ca vointa mea nu este mai presus de puterea amintirilor tale. in orice caz am renuntat cu totii si la noi si la voi si unii la ceilalti. si radem cand ne uitam in oglinzile celorlalti pentru ca stiam ca vom fi singuri si nu liberi.

casa mea de sticla, blocurile lor de beton. casa oricui, blocurile tuturor...

in termeni de placere si durere nu exista nimic rau in asta. in termeni de placere si durere nu exista si atat. nu stii ce urmeaza sa simti, daca iti va placea mai mult sa te zgarii, sa te musc, sa te ating cu varful degetelor si sa ma plimb jos pe una dintre cele mai frumoase clavicule pe care le-am atins vreodata, sau sa-ti sarut incet incheietura mainii. si atunci, daca nu stii de ce sa uit?...

usile

nu pot sa inchid usi in urma mea. n-am stiut niciodata cum sa fac asta fara sa le tratesc. si la un moment dat am renuntat; le las deschise de atunci. pe asta insa o vei tranti chiar tu in urma mea. se va crapa pragul pe alocuri, vor cadea cateva aschii pe jos, altele ne vor ramane adanc infipte in palme... si nu le vom mai scoate niciodata. si tot ce voi atinge de acum, va pastra un iz de rumegus proaspat, vezi tu, usa asta incuiata a luat deja locul amprentelor mele. si o sa ma doara ingrozitor si o sa sangerez, o sa-mi fie frica de usi de acum in colo si n-am sa mai deschid vreuna prea curand pentru ca usile deschise se pot inchide oricand.

dincolo de asta poate reusesc sa deschid ochii, pleoapele se deschid si se inchid mai usor decat usile. si cand se inchid de obicei se deschid usi pe care nu le vezi cu ochii deschisi... usile pe care nu trebuie sa le mai inchizi, usile incaperilor din visele tale. imagini pe care nu le vezi, le simti si care abia atunci cand dor se apropie de frumos, sunt toate dupa usile pe care n-ai avut curajul sa le deschizi in somn.

me coucher avec...un reve carre

• sa ma vrei si sa nu spui nimic si atunci cand nu inteleg si plec sa fugi dupa mine doar ca sa imi spui ca n-am fost acolo...


• sa iesim in oras si sa mancam capsuni la fabrica, sa fumam una, doua, trei pipe mici


• sa recapitulam de ce frumosul facut e mai frumos decat frumosul pur si simplu, sa nu fim de acord


• sa fim ok cu asta, mai bem o corona


• sa ramanem fara capsuni in mijlocul unei intersectii goale, sa se blocheze motorul, taximetristii sunt mai beti ca noi


• sa te bucuri ca ne-am gasit, sa ma bucur ca m-ai gasit


• sa ne bucuram ca doi copii, sa radem la o picatura de ploaie


• sa dormim in asternuturile mele negre, in patul de sub geam, sa ne trezim in toiul noptii, sa ne-o tragem fara sa scoatem o vorba, sa ne culcam din nou


• sa ne trezim pe rand si sa numaram respiratiile celuilalt, sa-i privim pleoapele cum tremura, sa ne gandim la ce se uita in vis


• sa vreau sa te uiti inapoi la mine in vis

la sfarsit am sa ma intreb car(r)e vis.

licurici

cred ca faptul ca obosisem sa mai traiesc a lasat loc unor licurici in viata mea. nu l-am vazut venind si sincer sper sa nu fiu aici cand va dori sa plece. stiu ca pot sa vreau, tu trebuie sa afli daca pot. acum nu ma mai simt nici prea obosita de trait nici satula de murit, acum pot sa vreau. si tu nu stii, pentru ca nu ma stii, eram si eu licurici pentru unii asa cum erau altii pentrui mine. licuricii sunt cele mai frumoase intamplari pe o raza de luna de cateva alte luni bune din viata unui om care a obosit. ajung sa lumineze in diferite feluri vietile celorlalti si nu stiu daca ei stiu asta, cred totusi ca o simt pe undeva. sau pot sa si plece. ai mei plecau mereu. tu poti sa stai daca vrei, sau pot sa incerc sa te tin chiar eu. ideea e ca un astfel de gand bun si lumina calduta sunt minunate si nu stii nici asta inca, dar m-am tot trezit zambind in dimineti absurd de anoste de altfel. si cred ca ma gandeam la tine intre timp.

"unii ochi sunt acoperiti de pleoape"

stii ca stau si ma uit la literele astea cumplit de nostime de pe tastatura mea si ma intreb cum parcurg ele drumul de la ganduletele mele pana la gandurile tale mai bine decat l-ar putea parcurge gandurile si atat... si daca nu stiai la ce ma gandesc acum stii. si daca nu stiai nimic, este perfect plauzibil pentru ca nici eu nu mai stiu nimic. nu stiu cine sunt oamenii astia din jurul meu si ce vor ei? sper ca nu foarte multe pentru ca nu am nimic de dat.

astazi insa cred ca am inceput sa simt ceva din nou. si nou este cuvantul cheie. si-mi doresc ca, daca va fi, sa fie simplu si frumos. desii, daca stam sa ne gandim nu prea are cum. doar e vorba de o printesa de zahar ars si de un om care fortat de prezenta ei se va transforma la un moment dat vrand nevrand intr-un tiran absolut. oricum cel mai simplu lucru pe care pot sa ti-l spun acum este ca pot sa te iubesc.

puii de ganduri

incep cu o dispozitie noua, ca pictata in cer, sa rontai tot felul de gandulete inutile. gandulete este un cuvant nou, pentru puii de ganduri care nu sunt inca mari de tot si deci oarecum nevinovate pentru moment. si ma gandesc serios acum la cat de singura sunt de fapt si la cat de nebuna am reinceput sa fiu si la cat de repede mi s-au terminat happy pills-urile luna asta. si evident la faptul ca trebuie sa imi iau o noua reteta pentru inca o runda de fericire la comprimat filmat cu super-viteza pe secunda.

si am revazut culoarele de cateva saptamani incoace, l-am vazut si pe el, doar ca, mai nou mi se pare ca totul e plastic si latex transparent si stralucitor si naucitor si... oh well, fals. eu inca ma mai uit, el nu ma mai vede insa deloc. pe de alta parte avem pestisorul auriu care, convins de puterea imbatabila a metaforei si a iubitului ei aforismul, vorbeste in dodii si se pare ca n-am inteles niciodata nimic, nici chiar atunci cand folosea cele mai limpezi si mai frumoase predicate. propozitiile lui au sens numai in pahare de whiskey in timp ce eu sunt nebuna tot timpul, si cand sunt treaza si cand reusesc sa ma ametesc - adica tot mai greu in ultima vreme-. anyway daca se simte cumva vreo urma de sarcasm in tonul meu este, sa stii, ceva incurabil. umbra de luciditate de care avea nevoie textul asta din care n-ai sa intelegi nimic, sper...

acid-atentie pericol de arte

http://www.youtube.com/watch?v=Ag-_SOihwwg&feature=related

o sumedenie de imagini care ar putea foarte bine sa nu aiba nici un sens anume se deruleaza cu un debit mai mult decat copios in spatele ochilor mei rosii. mi-am dat seama ca in spate pentru ca la un moment dat am inchis ochii si imaginile erau tot acolo. este efectul noptilor de nesomn si al substantelor tamaduitoare de moment sau momente. sau ma rog, in alte cuvinte m-am fript la cap. dar baiatul asta e genial...

restart

viteza cu care aerul rece impinge cocoloasele de hartie pe care ne-am scris este uluitoare. parca simt si acum privirea aia arzandu-mi sprancenele. parca vad si acum o mie de feluri in care ti-ar placea sa ma sfasii in ochii tai adanci si durerosi. parca n-ar fi frumos sa nu fie nimic in spatele tau? crezi ca n-am stii ce sa ne spunem? crezi ca nu mi-ai mai spune nimic? crezi ca n-as asculta, nu?

a fost fabulos, felul in care m-ai pocnit, felul in care asta mi-a resetat toate functiile dragostei, felul in care m-am dezindragostit de mine vazand ce a facut dragostea mea din tine. nu a fost vina mea, stii bine. eu trebuie insa sa aflu asta. trebuie sa-mi dau restart si nu stiu ce va insemna asta mai departe. sincer, sper sa nu-mi mai amintesc niciodata zilele astea. i'd never lose something rather than give it away. i almost lost myself, and i'm scared so i'm giving myself away while it's still an option.

desene dezanimate

astazi ne-am acoperit privirile cu multe cioburi mici si negre. si totusi tu vedeai totul in timp ce eu nu te mai vedeam pe tine.

cum sa mai scriu ceva pe blogul asta cand nu reusesc sa mai simt nimic deja de cateva saptamani... aranjez mese, intretin corpuri, bat covoare, plec ma duc si nu ma intorc nicaieri vreodata. nu puteti spune nici un cuvant pe care sa vreau sa-l ascult, nici n-am sa va vad facand vreun lucru pe care sa mi-l doresc si eu. dar va aud si va vad in continuare, e ca un fel de viata postmortem intr-un desen animat bunicel pentru un auditoriu format din copii de pana in 41 de ani dar mai mult decat mediocru si stupid pentru personajele sale triste si caricaturale. enjoy, tocmai s-a terminat episodul -07.

chestii simple si misto - lipsa pe furis

ce s-a intamplat cu toate lucrurile simple si misto? si daca s-au dus in alta parte cum le mai gasesti? unde sunt? unde esti?

da, adevarul este ca noi nu suntem deloc simpli si de cele mai multe ori nici misto. incerc sa nu ma simt asa, sa nu ma gandesc la tot felul de tampenii care mi-au intrat in reflex dar uite ca printesa nu mai e, tirani sunt peste tot si... m-am cam saturat asa... amuzant accent ai pus pe relatia noastra strict 'profesionala' cu lipsa pe furis. amuzant, dar n-am sa vin la toamna. se va rezolva acum si de tot eventual.

pana una alta cred ca motivul pentru care ma simt mizerabil acum este vanitatea cu care imi place sa il fac fericit pe omul de langa mine. in timp ce pe el il chinui de fapt. si este ironica naturaletea cu care absentez cateodata din viata noastra si merg pe alte drumuri pentru ca de fiecare data cand ma gandesc la ce animal sunt incep sa plang. de fiecare data cand imi amintesc cat de bestie pot sa fiu cu ceilalti fata de el incep sa urlu de durere. si chit ca mi se opreste inima-n loc si respiratia in cosul pieptului gasesc de fiecare data obraznicia necesara unui nou drum. dupa care ma intorc din drum. si nu ma mai uit in urma...

o cunosteam foarte bine pe vremea cand avea contur

ma gandeam azi dimineata pe la ora 4:27. in loc sa dorm, ma uitam pe geam si ma gandeam la ce mi-a spus pestisorul meu auriu: 'esti mereu intre ratiune si iubire. si ratiunea distruge totul'. ma gandeam ca pestisorul greseste grav. nu te poti imparti intre tine si tine pentru ca tu esti o unitate indivizibila de fum caldut.

si avea o steluta cu ochii care se uita la mine in timp trageam din pipa micuta si calda. am ridicat ochii din pamant sa privesc in fata prin parbriz si am vazut o umbra pe care o

cunosteam foarte bine pe vremea cand avea contur. am ridicat ochii si mai sus si am vazut tavanul acela mare si negru spart ca si mine care cernea ca printr-o sita picaturi de vata de zahar foarte mici si reci. in drumul lor catre pamant se opreau putin in parul meu cret si eu le topeam fara sa stiu si fara sa vreau. cand am ajuns acasa si am incercat sa le scutur intr-un pahar n-am mai reusit sa storc decat o lacrima si nu venea din par. cazuse ca o toanta chiar din ochiul meu stang si verde pentru ca nu s-a tinut tare. m-am mai uitat cateva secunde la ea fara sa simt nimic deosebit. si m-am dus in pat sa ma uit pe geam si sa ma gandesc ca tu esti o unitate indivizibila de fum caldut.

aminteste-ti ca esti singur chiar daca si ei viseaza

motto-ul zilei va fi dedicatia unui om care nu ma cunoaste dar care a spus totul despre mine pe prima pagina a unei carti superbe scrisa tot de el: pentru monica, care viseaza f. frumos chiar si atunci cand pare ca face altceva...

adevarul despre povesti nu exista. cred ca asa ar fi fost corect sa inchei, nu? sa fi inceput sfarsitul cu o fraza in care sa va zic ca de fapt singurul adevar despre povesti este ca incep si se termina. dar asta n-are nici un sens, pentru ca tot ce incerc eu sa dovedesc aici este ca de fapt povestile nu au cum sa existe in spatiu si timp, pentru ca ele nu exista si atat. sunt doar povesti... le spui, le gandesti, le traieste insa o parte din tine pe care n-o poti cunoaste, controla, prezenta celorlalti, o parte din tine despre care nu vei stii niciodata in ce masura esti tot tu de fapt. e cred cel mai periculos artificiu al inteligentei umane. si este exact singura si cea mai puternica dovada a faptului ca nu suntm decat asta, decat imaginatie, senzatii intelectuale de cea mai mare finete si acuratete fiind in fond tot fructul unei impresii si nimic mai mult. nu exista decat mintea ta bolnava printesa draga...printesa insasi este insa mintea MEA bolnava.

dar n-am sa melodramatizez asta. ramai cu tot felul de franturi ale puzzle-ului tau mental complet separat de lumea asta grozava in care dormi si te trezesti dar nu visezi, in care faci mult sex dar nu ai orgasm, in care mananci dar nu ti-a fost vreodata pofta, in care torni whiskey in tine dar nu te imbeti vreodata, si la sfarsit le pui cap la cap. in final, amintindu-ti de mintea ta delicioasa ti se face pofta de visul unui orgasm in bratele caruia se te arunci cuprinsa de beatitudine. si abia atunci e frumos. aminteste-ti ca esti singur, o sa te ajute sa traiesti langa ceilalti si visele sau vietile lor.

i dont see what anyone can see in anyone else but you

vreau sa scriu acum despre orice altceva imi vine in minte. mai sunt cateva zile lungi. trebuie sa scriu despre furculite si ierarhii ale servetelelor pe masa, farfurii goale, farfurii sparte, pahare, si apoi sa ma uit cum cineva le da viata. asta am facut si cu tine. te-am scris, gol si spart, si acum plec si sper sa vina o femeie frumoasa si sa-ti dea viata pe care cuvintele mele au ascuns-o. n-am sa fiu eu acolo. eu raman pe culoarele mele intortocheate si stramte, reci si umede ca niste obraji pe care curg mereu aceleasi lacrimi. si daca ma uit in spate si daca ma uit in fata vad acelasi lucru, albastru verzui, ochii printesei care s-a spart intr-un balon de sapun. nu vreau sa zgarii si sa smulgi nimic, .... . vreau sa ma lasi sa plec, nu sa fug.

daca am vreun drept, tiranul sunt tot eu. n-ai fost niciodata tu. tu nici n-ai fost, nu? ochii tai mari si negri, o umbra si tot ai mei erau. si apoi fumul, un pachet pe zi si ceata obisnuita, condens stupid, nimic mai mult. si o umbra, doi ochi, cateva fumuri... putem sa fiu eu foarte bine.

if you lost something rather than give it away...let me walk away

moon's liying low in the sky, forcing everything glass to shine...

ma gandeam ca ar fi un moment bun sa transform tiranul intr-un suc de piersici, si sa-l dau pe gat ca pe 100 de whiskey, si sa-l pastrez in mine ca pe un sacrificiu si o durere pe care le merit si le gust dintr-un trecut mereu pe data viitoare. but dont walk away, dont walk this way...

si totusi, printre pasii clocotind ca tocurile pe podeaua de sticla a oricarui vis care se respecta, ii aud spunand mereu ca if we walk away, they walk away si totusi nu ne intoarcem nici macar ca sa ne uitam in urma. asa ca plecam chiar daca nu stim unde, si parasim chiar daca niciunul n-a apucat sa vada pe cine. asta e parasitul lucrurilor, nicidecum mersul lor. iar asta era ce am lasat in spate, in cazul in care ne gandim vreo clipa sa ne uitam in urma pe viitor.

house of glass

printesa si tiranul. nu-i mai vad. tag-uri: sticla, fum, budinca, fulgi, nepotrivit, neterminat... coltul ala din mintea mea in care dormi acum o sa devina umed si rece candva, o sa fie intuneric si o sa miroasa a apa siroind pe niste vechi pereti de sticla rece. eu am sa ma intind langa tine si am sa incerc sa te iau in brate si sa te incalzesc. ma voi speria cumplit cand am sa observ faptul ca si tu ramai rece ca podeaua si peretii nostrii. si cel mai trist va fi cand, stand langa tine acolo pe jos, ma vei raci si pe mine...

mai tii minte casa noastra cu pereti de sticla? de aici a inceput totul, ecran mare sau proiector? si unde am putea proiecta filmele intr-o casa cu pereti de sticla?... tiranul a spus pe tavan, stam in pat si ne uitam la filme pe tavan. nu am duce lipsa de intimitate pana la urma sa stii, pentru ca ti-am mai zis, perspectiva e inversul. ar duce insa lumea lipsa de intimitate in fata ochilor nostrii mari, tristi si curiosi...

in toata povestea asta de clestar niciunul dintre noi nu s-a mai gandit la faptul ca sticla se sparge. in mintea mea, coltul ala in care dormi acum, peretii nu sunt de sticla. poti face ce vrei, e ca si cum te-ai fi incuiat pe dinauntru, eu nu vad nimic, nu pot sa opresc nimic, tu te joci si desenezi povesti din fumul de tigara, iar eu le traiesc in vise din abur de prajituri.

die hard 4 another day

printesa inca mai scrie. trebuie sa-mi iau tigari, pentru ca trebuie sa fumez. si trebuie sa fumez ca sa am o alta ocupatie in fara de cea care imi vine acum in minte: sa-mi smulg pielea de pe mine de durere. desii, daca mai tii minte am mai facut asta o data...cand am incercat ca o proasta ce sunt sa te smulg chiar pe tine.
capitolul asta se termina...prost. pentru ca nu stie cum sa inceapa.
fara poze azi. pana maine...

minus eu.

si acum am sa ma indrept catre toate lucrurile care mi-au facut rau vreodata. sa ma chinui pentru ca asta merit si inainte sa plec sa le multumesc pentru orgasme si pentru lacrimi. n-am sa fac diferenta pentru ca nu conteaza. si la sfarsitul fiecarei zile am sa fac o baie lunga pe care am sa ma bazez ca-mi va spala atingerea lor de pe corpul meu. de acum in colo am sa te caut numai pe tine sau pe cineva ca tine. si pana atunci echivalez sexul cu dragostea si dragostea cu sexul si viata cu dragostea si cu sexul. si e o porcarie pentru ca se iese de fiecare data pe minus. minus eu.

dar s-a intamplat deja. mi-a venit sa plang si in timp ce si de cateva ori dupa. si daca n-am mai vrut a doua oara este pentru ca stiam ca n-am sa ma mai pot abtine si in loc de orgasm am sa izbucnesc in hohote de plans. lacrimile mi s-ar fi rostogolit pe obraji in jos pana ar fi ajuns pe umarul lui stang. si poate nici atunci... nici atunci nu si-ar fi dat seama. s-ar fi jucat in continuare cu sfarcurile mele usor amuzat de intorsatura placuta pe care au luat-o lucurile. a fost grozav dar eu sunt defecta.

sunt atat de obosita incat nici macar nu-mi mai amintesc cum ma cheama. m-au extenuat toate gandurile tale. m-au extenuat toate jointurile goale, toate paharele de whiskey, toata vodca si tot suflul pe care acum nu-l mai am. a fost cel mai grozav moment din viata mea. si de fapt de-abia asteptam sa intru in biroul ala. a fost un examen minunat. si s-a terminat. si acum trebuie sa cred ca ai fost pur si simplu beat si singur. nu prea conta daca eram eu sau ea de fapt. dar eram eu. si erai tu. si eu sunt in continuare… I’m broken. probabil ca voi avea adresa aceasta la status din cand in cand. am inceput un blog. n-am vrut de fapt, cred ca a inceput mai mult de unul singur. oricum...fabulez...http://jemecoucheaveclemonde.blogspot.com/

dincolo de nicaieri si in mijlocul furtunii

suntem in mijlocul unei furtuni de iarna in timp ce ochii tai negri ma privesc ca si cum as fi o sculptura in sticla. trec pe langa mine siruri de fulgi reci si mici si albastrii veseli ca e frig, sinceri cu cerul din care tocmai au cazut, nerabdatori sa se topeasca in lacrimile mele caldute. ma uit si eu la tine dar nu mai vad nimic dincolo de perdeaua de fulgi de sticla. ma uit si dupa tine in zare si totul e alb nicaieri ochii tai adanci si negri, nicaieri fumul amarui al tigarilor tale. nicaieri... la geamul asta am sa stau si am sa astept dimineata, am sa astept sa se opreasca ninsoarea si sa pot vedea dincolo de nicaieri si de alb. priveste-ma tu in schimb in continuare cum ma uit disperata pe geamuri, prin geamuri, la ninsoare prin ninsoare la cerul albastru cu alb, cum intreb fulgii grabiti si bezmetici daca ei te-au vazut, ce faceai, esti bine, dormi ca un copil acum?...

m-am obisnuit sa clipocesc tastelea astea tot timpul si le apas parca sperand ca se aude suficient de tare ce vreau sa spun, ca trece si de ninsoare si de tot. si acum simt totusi nevoia sa ma opresc o data cu toate stelutele de gheata care mi-au murit pe obraji. vreau sa omor si eu printesa din mine. invat ca un copil ce sunt, sa iubesc alte lucruri, asta e mersul, nu?... si decupez in final tiranul de pe colturile patratului meu. si incep sa prind forma...unui cerculet micut, simpatic si tragic ca un clovn intr-o zi de primavara in care incepe sa ninga. uita-te la mine acum si vezi ca va trebui sa tii minte corpul cald si privirea pe care le-ai adormit in tine ca sa ma mai vezi vreodata...

the scientist

E dureros tocmai pentru ca tu esti aici si eu sunt acolo. E dureros pentru ca toate cuvintele astea ti-au mai fost spuse de o mie de ori. E dureros pentru ca si eu le-am mai spus. E dureros pentru ca pana acum cand le spuneam nu simteam nimic. E dureros pentru ca ma resemnez si eu nu fac asta niciodata. E dureros pentru ca nu-ti mai pot spune nimic. E dureros pentru ca nu stiu exact dar am impresia ca in coltul ala din mintea mea in care dormi acum e intuneric. E dureros pentru ca atunci cand ma uit la tine te vad. E dureros pentru ca exista un decalaj de 20 de ani nenorocit intre cele doua iluzii. E dureros pentru ca avem impresia ca ne-am obisnuit intr-atat cu cuvintele astea incat acum pare ca nu inseamna de fapt nimic. E dureros pentru ca mi-e teama ca cel mai rau lucru pe care mi l-ai putea face ar fi sa uiti. E dureros pentru ca s-ar putea sa mi se intample si mie. E dureros pentru ca n-o sa uitam totusi chiar tot. pentru ca nu s-a intamplat chiar tot. e dureros pentru ca vreau sa te ating, sa te mangai cu mainile mele mici de copil, sa te sarut cu buzele astea calde si singure, sa te strang in bratele mele subtiri, sa nu-ti mai dau drumul niciodata. E dureros pentru ca nu am voie sa fac asta. Pentru ca nu-mi vei da voie sa fac asta. E dureros pentru ca li se va parea murdar si lipsit de scrupule si absurd si imposibil. E dureros pentru ca noi stim ca de fapt nu e asa. E dureros pentru ca stiu ca te doare si pe tine macar putin. E dureros pentru ca banuiesc ca acum iti faci procese de constiinta si crezi ca tu esti vinovat pentru faptul ca lumea traieste cu ochii inchisi. E dureros pentru ca te simti prost acum, pentru ca te simti descoperit, pentru ca probabil crezi ca ai facut ceva rau. E dureros pentru ca daca tu te simti asa eu voi ma voi simti ca si cum as fi intrecut limita. Si limita mea stiu bine ca nu e asta. E dureros pentru ca pe corpul meu gol n-a ajuns nici un semn de-ale tale. E dureros pentru ca te vreau. E dureros pentru ca e nepotrivit si totusi avem ochii la fel de mari si de tristi si de plini de lacate. Si e dureros pentru ca lacatele din ochii mei le-ai pus chiar tu.
Capitolul asta incepe prost pentru ca nu va avea niciodata sfarsit. Si pentru ca nu mai e de mult timp doar un capitol. Asta e povestea. ‘Ziua cauti adevarul, noaptea cauti printesa’ Jack Fitzgerald. Noptile sunt lungi, sunt reci, e ceata, e fum si mult alcool. Ai zice ca nu e un mediu in care o printesa sa poata supravietui. Dar pana la urma toate chestiile astea creioneaza iluzia printesei asa cum o vrei tu. Ceea ce la lumina zilei e fals, sau neclar. Ziua e o transa lucida, plina de muci, zapada si alti oameni. Noaptea e doar printesa si ceata ei… printesa asta o sa-ti bantuie toate noptile de acum in colo, .... . Ai sa zgarii ca prin vis cearceafurile reci in care te culci. Ai sa rupi, ai sa distrugi. Ai sa adormi singur. Si la un moment dat ai sa vezi printesa pe strada, ziua in amiaza mare cum se va uita la tine cu ochii ei mari de gheata verzuie si n-o sa-si mai aminteasca nimic… o sa incerce sa traverseze pe partea celalalta pentru ca strainul asta superb o fixeaza, o tintuieste cu privirea lui ascutita de obisnuinta si decupata de oamenii din jurul lui. Si o sa vina o masina mai mica sau mai mare, care in loc sa o loveasca o sa o sparga ca pe un balon de sapun. Si atunci ai sa te arunci tu in gol. Si o sa ma uiti pe toata, mai putin mainile pe care nu le-ai strans, buzele pe care nu le-ai sarutat, bratele care nu te-au cuprins, corpul cald si privirea pe care le-ai adormit in tine…

copilul din el, copilul din mine.

'tu esti un copil, eu nu. nu e nici rau, nici bine, e doar nepotrivit.' si chiar daca printesa nu e un copil, e tot nepotrivit. ea tace, pentru prima oara de cand au inceput sa-si scrie pe geamuri, ea il asculta cuminte si trista si tace. tiranul a rugat-o sa-si gaseasca o perdea. a promis ca va face acelasi lucru. dar printesa tace. nu-si va acoperi nicicand geamurile. sunt singura fereastra catre altceva pe care o are. nu este destul de mare incat sa traiasca singura si nici el n-ar trebui sa fie. insa tiranul ei s-a obisnuit sa-si aduca aminte. si in seara asta acum trei saptamani nu a putut sa mai taca, asa cum nu a putut nici sa traga pereaua peste geamul care ii despartea. asa ca a ramas acolo cu ochii lui mari si tigarile lui amare si i-a scris in continuare toata noaptea incercand sa o adoarma. vedea cum lacrimi sarate si mici curg pe sticla si nu reusea sa le opreasca in nici un fel.

'nu stiu, as vrea sa te adorm, incet, sa te adorm si sa plec, nu sa fug... si a doua zi mi-ar placea sa te vad si sa ma uit in ochii tai si sa vad ca nu-ti amintesti nimic'.

in felul lui, tiranul a incercat sa-si apere printesa de lucrul care pe el il doare cel mai mult, considerand ca printesa copila o sa stie sa uite asa cum fac copii deseori. calculul a fost gresit l-am rugat sa nu-mi mai ceara sa uit. si i-am promis ca am sa trag totusi o perdea peste geamul ala. insa am pastrat fiecare bucatica din el pe care a lasat-o neglijent in cuvintele-amprente de pe geamuri. si ma doare tot, dar cuvintele acelea sunt numai ale mele.

ochii ei mari si mainile ei mici printre cearceafuri, perne si pisici

printesa a obosit. refuza sa doarma de cateva saptamani incoace de frica viselor si a trezirii. prefera sa nu mai doarma niciodata, sa-si aduca aminte un singur vis toata viata si sa nu se mai trezeasca vreodata singura intr-un pat gol si rece. bea, viseaza, fumeaza intr-una, activitatii deloc potrivite unei printese. in curand nu va mai ramane nimic din ea, numai visele, nesomnul si amintirile fara nici un trecut.

ce face tiranul in timpul asta? scrie despre ochii albastrii, inversuri paralele (carora pentru ceilalti le spune 'universuri'), molecule si materii intunecate. cu alte cuvinte acele 'questions of science' mult mai tacute decat povestile ei despre nimic. tiranul in timpul asta probabil fumeaza mult si el. n-am de unde sa stiu exact pentru ca n-am mai vazut de mult fumul in locul in care culoarele lor de sticla se inoada. geamul ei este insa in continuare aburit de aerul cald care iese din nasul ei inca lipit de sticla rece... n-am sa renunt niciodata la ideea ca pot topi zidurile astea transparente!

daca ar gasi-o cuibarita in patul lui mare intr-o dimineata lunga si mahmura?... ar simti inca din momentul in care incepe sa rasuceasca cheia rece in usa de la intrare mirosul de crema de zahar ars cu caise pe care il lasa in urma ei orice printesa de zahar pudra?... ar stii ca astazi mainile ei mici si ochii ei mari il asteapta printre cearceafuri, perne si pisici?...

amintiri obisnuite de pe acelasi culoar de sticla

cineva a intrebat ce s-ar intampla dincolo de sticla? ce-ar fi daca s-ar intalni pe acelasi culoar? cineva ii iubeste deja fara sa-i cunoasca. si printesa iubeste fara sa cunoasca.

nu stiu ce s-ar intampla daca s-ar trezi amandoi pe acelasi culoar. nu pot sa povestesc asta desii mi-am imaginat-o de o mie si una de nopti incoace. si chiar daca pot sa visez asa, nu pot sa traiesc asa. singurul lucru care nu ma mai doare acum este blogul asta. pentru ca aici ei nu se intalnesc. asta este inversul paralel pe care vroiai sa-l construiesti intr-o vineri noapte pe la 2:30 in timp ce lacrimi mari de printesa picurau anapoda pe tastatura. aici nu se intalnesc si nu se pot uri. nu te-as fi putut uri oricum vreodata... asta asa ca sa stii ca n-ar trebui sa-ti fie frica nici de mine, nici de tine. asta asa ca sa stiti ca si tiranilor le este frica. si ca sa stiti si ca printesele nu fac rau. si ca sa stiti ca povestea asta este infricosatoare si rea nu pentru ca ar fi despre creme de zahar ars si ochii mari si negri, ci pentru ca este despre voi...

scriu asta acum nu ca sa nu uit, ci pentru ca nu pot sa uit. "nu te uita la mine. de fiecare data cand ma privesti am impresia ca ochii tai imi ard sprancenele. si cum suntem cu totii facuti din hartie glasata de diferite culori, reusesti sa provoci in mine tot felul de incendii vulgare. pun pariu ca nu te clinteste asta. stiu, pentru ca nu ma crezi. tu esti de gheata. crezi ca nu poti sa dai foc nimanui..." printesa stia de la inceput ca tiranul ei e obisnuit sa-si aduca aminte.

questions of science, science and progress, do not speak as loud as we did...

cele doua personaje ale povestii mele se privesc tot timpul. aburesc geamurile si apoi scriu cu degetele pe sticla tot felul de bazaconii si de nimicuri pana aproape de dimineata. isi povestesc toate mandarinele, toate paharele de vin, toate prajiturile, trufele si cateodata in lipsa de altceva, toate cremele de whiskey. zambesc dorindu-si poate sa rada si sa-si atinga buricele degetelor. din cauza imposibilitatii pentru mine acum pielea lui e limpede si rece ca sticla... probabil ca intr-un invers paralel ne-am putea simti, aici se simt numai ei care din pacate nu pot face altceva decat sa ne scrie...

cele doua personaje ale povestii mele nu se cunosc decat de o saptamana alungita in timp ca o alunita supranaturala. nici n-ar putea vorbi despre lucrurile serioase, ar fi fortat. cat de mult mai mult inseamna toate firmiturile de intamplari mai degraba decat povestile lungi si serioase despre nici unul dintre noi de fapt...

asa-i ca nici n-ai simtit? cand a inceput familiaritatea sa se transforme intr-un fior caldut, intr-un gand, intr-o intrebare blanda si grijulie. cand ma doare spatele si ma intind si raman cu ochii la ecran si te privesc zambind si stiu ca n-ai sa dispari niciodata pentru ca te-am rugat sa ma astepti un minut sa-mi revin. si ma astepti. si apoi ma rogi sa dorm, sa visez si sa uit...

acum rad ca un copil la o bucata de soare.

m-a vazut. acum stiu ca m-a vazut. ma vedea tot timpul dar prin sticla emotiile nu se traduc. ma vedea cum imi lipesc nasul, buzele si pieptul de geamurile dintre noi si cu vroiam sa topesc toata lumea asta transparenta. ma vedea cum ma lupt cu cioburile pe care ar fi trebuit sa calc. mi-as fi inrosit de sange talpile mici si goale. n-as fi simtit nimic, i-am zis. nu mai fuma asa mult, o sa fie bine.

oricum ideea era ca printesa accepta cateodata cu placere sa se chinuie pentru ca ea va crede mereu ca are de ce. atata timp cat el o priveste ceva arde si poate candva se vor topi si peretii de sticla dintre ei. o bucata de soare ar rezolva problema, dar cum sa rupi asa ceva? e ca si cum te-ai juca de-a va-ti ascunselea cu privirea unei printese... acum sunt, maine n-am fost niciodata, nu-mi mai amintesc. nu-i nimic, va spune el in continuare, oricum de maine incepem sa uitam.

problema nu e in ochii nostrii. problema ar putea fi alti ochii de fapt. nu doar noi suntem inchisi in privirile cu care ne descifram unul pe altul. si ei au ochii cu care privesc prin sticla si se uita la noi si la altii, se uita peste tot si cred ca stiu tot ce vad. dar sticla nu traduce emotii. oamenii le traduc...

un kilogram de mandarine versus trufe: ce ar insemna asta pentru ochii lor de sticla?... pentru noi inseamna o duminica seara, pentru ei gusturi diferite.

inversul paralel.

timpul e o prostie. iar chipurile noastre la fel. totusi printesa s-a putut indragosti de niste ochii si tiranul si-ar fi dorit sa iubeasca o iluzie. timpul ramane totusi o prostie. amintirile, e impropriu sa spul ca 'le ai', nu, cateodata se intampla sa-ti amintesti ceva. si nu poti face asta decat acum. n-ai fi putut sa-ti amintesti ieri... printesa pe de alta parte, nu-si mai poate aminti nimic vreodata.

'tu esti un copil!' the scientist isn't. cap ou pas cap? pas cette fois la. deocamdata suntem in universul paralel pe care nu-l putem construi prin culoarele de sticla. e ciudat ca numai un tiran sau o budinca ar putea descifra texele astea. si ei doi sunt cele doua persoane care nu vor citi niciodata blogul asta. nici tiranul si nici budinca nu au acces la viata in afara universului paralel. si acolo nu avem inca bloguri. lucrurile merg asa: ei traiesc, eu ma uit prin sticla si ii scriu. iar tu... mi-ar placea ca tu sa citesti...

se prea poate ca lucrurile sa se rastoarne. cateodata se mai intampla si asta. printre asemenea lucruri se afla si universul lor paralel, si culoarele noastre de sticla. daca se rastoarna, o sa ne trezim intr-un blog in care am putea face orice iar ei ar fi prinsi intre peretii de sticla ai unei lumi in care nu poti face de fapt nimic. oare cum s-ar termina povestea asta daca ne-ar scrie ei pe noi for a chance?... the scientist would stop reading, the princess will start breathing..

principiul preventiv al culoarelor de sticla

printesa si tiranul se vad in fiecare zi dar nu vorbesc niciodata. ficare dintre ei are lumea lui intesata de culoare de sticla pe care sa paseasca. culoarele se inoada intre cele doua lumi dar nu comunica. numai dragostea merge pe principiul vaselor comunicante. viata merge de una singura si de obicei in gol.

anumite aspecte ale realitatilor in care se inchid fiecare dintre cei doi se aseamana din multe puncte de vedere. si in plus se pot vedea din absolut orice punct. exista o zona in care culoarele sunt paralele. atunci cand se intampla sa se zareasca in departare fumul tigarilor lui, printesa isi propteste pieptul, buzele si nasul de sticla rece si isi urmareste absorbita strainul frumos cu fumul si ochii lui. cateodata se opreste si el. pentru cateva momente chiar am impresia ca ma vede insa de cele mai multe ori se uita de fapt prin mine si, inainte sa se intoarca si sa plece, sufla ultimul fum din tigara fix in geamul de sticla atat de ostentativ incat ma inec... imi dau lacrimile dar mi le sterg singura.

ma gandesc ca cel care a visat lumea asta cu toate culoarele ei nu s-a gandit deloc si la oameni. e frustrant sa te separe un geam transparent si absurd de omul pe care vrei sa-l imbratisezi. incerc sa aburesc geamul atat de tare incat sper sa reusesc sa-l topesc... e frustrant sa stii ca geamul ala nu a fost construit de fapt de nimeni, dar ca el e acolo ca sa evitam necesitatea construirii lui. preventiv, te iubesc. (imi doresc atat de mult sa pot spune asta. normal ca ar avea mai multa greutate daca as spune-o dupa ce ti-as fi cunoscut si suportat si nu doar intuit defectele si calitatile... )