nu poti sa lipesti toate cioburile de pe drumuri. unele bucati de sticla se sparg in asa fel incat partile lipsa nu se mai pot pune decat intr-o mie de feluri gresite la loc. si la care loc pana la urma, si la locul cui in final. am sa scriu intr-una numai pentru ca astea sunt cioburile la care nu renunt. si pentru ca cioburile pe care le scriu n-au facut parte dintr-un intreg initial, n-a fost o poveste ireversibila, asta este povestea deja sparta si eu trebuie sa o pun cap la cap fara sa pot pune de fapt nimic 'la loc'. sinceritatea e un capriciu, e o idee frumoasa care rimeaza cu identitatea. si daca te uiti la identitate ca la un al doilea capriciu esti indreptatit sa accepti imposibilitatea lor. si totusi poti sa spui ce faci, ce ai facut, ce vei face in mod necesar si ce ai vrea sa faci in continuare, dar nu vei avea niciodata la dispozitie suficiente cuvinte pentru a putea exprima unui altuia ceea ce nu stii ca simti chiar tu. ceea ce nu vrei sa stii ca simti, ceea ce simti in mod inevitabil insa, ceea ce simti fara sa fie firesc, fiind doar pur si simplu. ceea ce simti.
si am sa calc peste multe firmituri pe care n-am sa le vad. pentru ca eu merg uitandu-ma la tot felul de detalii din jurul meu pe care le retin sau nu absolut inutile, absolute, si peste tot acolo. am sa calc peste firmiturile astea din tine si nu le-am vazut inainte dar am sa le simt ca pe niste cioburi adanc infipte in talpile mele. si la fel ca si aschiile care au sarit razlet din usa pe care am trantit-o, o sa lase niste dare fara gust si fara miros pe toate podelele pe care voi pasi de acum incolo. si cioburile astea ma dor pentru ca nu sunt ale mele asa cum te doare pe tine faptul ca erau ale tale candva. as vrea sa ti le dau inapoi, crede-ma, dar asta numai pentru ca, in ciuda durerii ingrozitoare pe care mi-o provoaca, nu le merit. erau parti din tine pe care nu trebuia sa le iau...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu