the scientist

E dureros tocmai pentru ca tu esti aici si eu sunt acolo. E dureros pentru ca toate cuvintele astea ti-au mai fost spuse de o mie de ori. E dureros pentru ca si eu le-am mai spus. E dureros pentru ca pana acum cand le spuneam nu simteam nimic. E dureros pentru ca ma resemnez si eu nu fac asta niciodata. E dureros pentru ca nu-ti mai pot spune nimic. E dureros pentru ca nu stiu exact dar am impresia ca in coltul ala din mintea mea in care dormi acum e intuneric. E dureros pentru ca atunci cand ma uit la tine te vad. E dureros pentru ca exista un decalaj de 20 de ani nenorocit intre cele doua iluzii. E dureros pentru ca avem impresia ca ne-am obisnuit intr-atat cu cuvintele astea incat acum pare ca nu inseamna de fapt nimic. E dureros pentru ca mi-e teama ca cel mai rau lucru pe care mi l-ai putea face ar fi sa uiti. E dureros pentru ca s-ar putea sa mi se intample si mie. E dureros pentru ca n-o sa uitam totusi chiar tot. pentru ca nu s-a intamplat chiar tot. e dureros pentru ca vreau sa te ating, sa te mangai cu mainile mele mici de copil, sa te sarut cu buzele astea calde si singure, sa te strang in bratele mele subtiri, sa nu-ti mai dau drumul niciodata. E dureros pentru ca nu am voie sa fac asta. Pentru ca nu-mi vei da voie sa fac asta. E dureros pentru ca li se va parea murdar si lipsit de scrupule si absurd si imposibil. E dureros pentru ca noi stim ca de fapt nu e asa. E dureros pentru ca stiu ca te doare si pe tine macar putin. E dureros pentru ca banuiesc ca acum iti faci procese de constiinta si crezi ca tu esti vinovat pentru faptul ca lumea traieste cu ochii inchisi. E dureros pentru ca te simti prost acum, pentru ca te simti descoperit, pentru ca probabil crezi ca ai facut ceva rau. E dureros pentru ca daca tu te simti asa eu voi ma voi simti ca si cum as fi intrecut limita. Si limita mea stiu bine ca nu e asta. E dureros pentru ca pe corpul meu gol n-a ajuns nici un semn de-ale tale. E dureros pentru ca te vreau. E dureros pentru ca e nepotrivit si totusi avem ochii la fel de mari si de tristi si de plini de lacate. Si e dureros pentru ca lacatele din ochii mei le-ai pus chiar tu.
Capitolul asta incepe prost pentru ca nu va avea niciodata sfarsit. Si pentru ca nu mai e de mult timp doar un capitol. Asta e povestea. ‘Ziua cauti adevarul, noaptea cauti printesa’ Jack Fitzgerald. Noptile sunt lungi, sunt reci, e ceata, e fum si mult alcool. Ai zice ca nu e un mediu in care o printesa sa poata supravietui. Dar pana la urma toate chestiile astea creioneaza iluzia printesei asa cum o vrei tu. Ceea ce la lumina zilei e fals, sau neclar. Ziua e o transa lucida, plina de muci, zapada si alti oameni. Noaptea e doar printesa si ceata ei… printesa asta o sa-ti bantuie toate noptile de acum in colo, .... . Ai sa zgarii ca prin vis cearceafurile reci in care te culci. Ai sa rupi, ai sa distrugi. Ai sa adormi singur. Si la un moment dat ai sa vezi printesa pe strada, ziua in amiaza mare cum se va uita la tine cu ochii ei mari de gheata verzuie si n-o sa-si mai aminteasca nimic… o sa incerce sa traverseze pe partea celalalta pentru ca strainul asta superb o fixeaza, o tintuieste cu privirea lui ascutita de obisnuinta si decupata de oamenii din jurul lui. Si o sa vina o masina mai mica sau mai mare, care in loc sa o loveasca o sa o sparga ca pe un balon de sapun. Si atunci ai sa te arunci tu in gol. Si o sa ma uiti pe toata, mai putin mainile pe care nu le-ai strans, buzele pe care nu le-ai sarutat, bratele care nu te-au cuprins, corpul cald si privirea pe care le-ai adormit in tine…