mi-ar placea sa fi avut cate o portocala pentru fiecare zambet de care am crezut, chiar si pentru cateva clipe, ca m-as putea indragosti. desii mie imi plac ceva mai mult mandarinele. tangerine-girl, am avut si eu o porecla sanatoasa ca toata lumea atunci cand eram foarte mica si foarte blonda si foarte creata si mama ma ducea de mana la gradinita de pe strada armeneasca si eu nu dormeam la pranz pentru ca era mult mai amuzant sa te prefaci ca dormi si sa te strecori afara din pat pana la toaleta sau chiar pana afara. tocmai am scris o propozitie foarte lunga. si am carat si eu, nu o data, o punga mare de plastic plina cu mandarine. am venit acasa si am mancat pe nerasuflate un kilogram din punga aceea vorbind cu cineva care manca trufe si incercam sa ne facem pofta unul altuia ca niste copii... ca niste copii putin mai mari si mai obositi decat copiii cu care mergeam eu la gradinita. imi amintesc ca nu ma gandeam la foarte multe lucruri atunci si starea asta de bine inconstient si zemos ma mai cuprinde asa din cand in cand. cand? cand imi cumperi schweppes sau mai ales atunci cand imi vine sa-ti dau cu el in cap pentru ca eu vroiam cola. si... tot ca niste copii de gradinita, doar ca eu am crescut.
aveam o cutie foarte mare, foarte mare pentru mine, atunci. era verde, verde inchis si era usor rupta pe margini. ma tineam de manerul negru lucios mai ceva ca de mana celei care ma plimba prin tot orasul cu cutia mea mare verde. jumatate din zi o petreceam, desigur, la scoala unde o sprijineam in spatele clasei de perete, intr-un colt, si imi era tot timpul frica sa nu o darame cineva in pauze. n-as putea spune ca insemna foarte mult pentru sufletelul meu de copil, dar aveam un respect aproape organic pentru instrumentul acela ale carui taine nu credeam ca le voi dibui vreodata. asa a si fost de fapt, n-a mers intre noi. dar am facut ceva timp drumul ala prin parcul din fata operei despre care imi imaginam cele mai incredibile povesti. si in spatele scolii de muzica, usile mari cu sticla crapata si clantele ruginite, nu se mai inchideau deja de prea mult timp, astfel ca eu si cu... baietelul acela groaznic de enervant care radea se sandvisurile mele puteam sa iesim oricand afara. curtea din spate se termina brusc si acolo unde se termina, fara gard desigur, se afla o imensa prapastie in care n-am avut vreodata curajul sa coboram. nimeni nu stia in ce culori vedeam eu zilele alea, nimeni nu stie inca... si mancam si atunci portocale, mandarine, ca si acum...
nu mai am nici cutia, nici arcusul. mai aveam un surubel de la manerul ala poznas, metoda pentru viola si ochii. ochii mei cu culorile lor cu tot.
