nu avem nici un motiv sa vorbim despre sfarsit la inceputul unei povesti. povestile noastre nu se termina niciodata pentru ca ele incep si se deruleaza backwards la nesfarsit. povestile noastre nu au nici un viitor, iar in prezent alearga nebune catre trecut, pentru ca s-au saturat sa moara in fiecare dimineata de-ale voastre. asa ca povestile astea pe care le scutur eu aici nu se termina niciodata pentru ca n-au inceput vreodata.
printesa de zahar pudra este de fapt o budincuta care a vrut sa fie autobuz cand era mica. a ajuns o fata cu ochii albastri care nu vad decat ce vor ei sa vada. tiranului nu-i stiu povestea. este evident ca nici n-as avea cum. as putea sa o inventez, dar n-as vrea sa inchid ochii ca sa mi-l fac real si de data asta. de acum in colo tiranul meu exista asa cum e el, cu tot ce nu stiu despre el, si cu tot ce pot sa vad doar in ochii lui si in felul in care isi aprinde tigarile. stiu despre el ca are doi ochii mari negri si tristi. i-am scris inainte sa-i cunosc. i-am aratat si lui, dar n-a inteles imediat. intr-unul dintre posturile viitoare va voi arata si voua. pana atunci as vrea sa te gandesti la cum ar putea o budinca de zahar ars cu caise si cu ochii albastrii sa reziste unui tiran trist si singur, cu ochii caprui?... nici n-a putut de fapt.
capitolul acesta incepe gresit. inima mea a vrut sa sara din piept. inca mai vrea. ma doare. scriu asta acum pentru ca mai tarziu nu voi mai stii ce sa spun. am sa-ti spun din cartea cu printese.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu